Conformismul e moartea viitorului

Am văzut recent trei lucruri care mi se pare că se potrivesc de minune urmărite cam în aceeași perioadă. Sau poate trec eu printr-o perioadă mai ciudată, e posibil.

– piesa de teatru Iadul este amintirea fără a mai putea schimba ceva de la Odeon – despre trăirea unei false vieți, despre clădirea ei pe temelii bolnăvicioase, despre șederea-n umbră, despre conformism și lucruri nespuse care cioplesc lucruri urâte. Cred că mulți români ar trebui s-o vadă, parcă ni se potrivește, e bine s-o vezi când ești tânăr;

– filmul Kes, din ’69 – despre ce este un copil cu adevărat, în spatele școlii forțate și inutile, despre condițiile aprige în care încercăm să ne creștem singuri – iar ni se potrivește, celor care am crescut prin sate;

– filmul Dead Poets Society, din ’89 – l-am văzut fragmentat în copilărie, dar azi am profitat de un concediu medical și l-am văzut cap-coadă. Tot despre școala care strică tot, despre nocivitatea deciderii viitorului copiilor exclusiv de către părinți, despre mutilarea tentativelor de evaziune din conformism, dar și despre puterea sinelui de a demonstra că poate fi mai mult decât media impusă de sistem (să-i zicem așa).

Le recomand pe toate trei, fă tot posibilul și vezi-le; apoi șezi și cugetă la anii ce se vor scurge. E viața ta sau a altuia?