Cerşim normalitate

Citind comentariile de la acest articol îmi dau seama cât de în urmă suntem. Orice urmă de normalitate ni se pare Rai în România. Dacă a fost prins un hoţ ni se pare că s-a întâmplat ceva minunat. Dacă justiţia îşi face treaba într-un caz anume ni se pare un lucru excepţional.

Nu. Asta e normalitate, e nivelul zero al unei societăţi. Justiţia să-şi facă treaba – ăsta-i un lucru normal. Politicienii să ne reprezinte – ăsta-i un lucru normal. Statul să ia măsuri pentru problemele societăţii – ăsta-i un lucru normal. Toate astea nu sunt privilegii, sunt lucruri normale care trebuie să se întâmple într-un stat normal din Uniunea Europeană. Toate astea nici măcar nu se întâmplă în România. Suntem sub nivelul zero.

Mi se pare cel puţin ciudat că ne mulţumim cu atât, atât de puţin. Că la fiecare serie de alegeri cerşim normalitate: „a, poate ăsta nu fură, pe ăsta îl votez ”. E trist, oameni buni. Asta-i vom învăţa pe copiii noştri, să se mulţumească având minimul de normalitate? Cum le vom arăta calea către o viaţă mai bună comportându-ne astfel? Chiar suntem un popor la care funcţionează numai pungile de zahăr şi sticlele de ulei din preajma alegerilor? Chiar nu putem mai mult?

Acum naţionaliştii or să dezaprobe. Or să spună că trebuie să acceptăm provocarea de a schimba sistemul, nu să fugim din ţară. Dar de ce să fugim, încet nu putem să mergem?

Asta cu schimbatul sistemului de către oameni de rând mi se pare cel mai imbecil lucru pe care un om poate să-l spună. Cum schimbi tu sistemul, mă Gigi, cu capul tău de funcţionar/şantierist/învăţător/programator? Ai idee ce înseamnă un sistem? E nevoie de oameni specializaţi ca să schimbe un sistem, de mulţi oameni care să stăpânească diverse arii, oameni care s-au pregătit pentru asta o viaţă şi care au tăria şi capul şi capabilitatea de a o face. Avem astfel de oameni, dar nu au pile ca să intre în Guvern sau Parlament, aşa că pleacă în alte ţări unde capul lor valorează mai mult. Nu, nu fug, ci merg încet către viaţa mai demnă pe care o merită.