Cel mai cel

Unii dintre noi, oamenii, avem noroc. Avem norocul ca prin muncă să căpătăm cumva un trai bun. Casă decentă, mâncare decentă, locuri decente în care să mergem, chestii decente pe care să ni le cumpărăm. Problema care apare e că ne obişnuim cu această decenţă şi creştem aşteptările pe zi ce trece. Aşteptări de la oameni, de la noi înşine, de la societate. Ăsta cumva e lucru bun, că aşa evoluezi (whatever that means), însă creează o mare groapă în care mulţi dintre noi cădem. Aceea a nemulţumirii, a lipsei de recunoştinţă, a dorinţelor exacerbate şi agresive. A orbirii, că despre asta e vorba. Traiul bun ne face să orbim şi să nu mai vedem ce-i la o aruncătură de băţ de noi: mizerie, suferinţă, lipsă de hrană şi educaţie, lipsă de libertate.

Uite:

Să cumpăr cel mai performant laptop, cea mai multă memorie, cel mai bun somon, cea mai bună chitară, cea mai bună maşină, să ies cu cea mai frumoasă femeie, să merg în cel mai frumos loc, să skiez pe cea mai lungă pârtie. Copiii din filmul de mai sus nu ştiu ce înseamnă asta. Dar ştiu să scoată aceleaşi lucruri ca noi din resurse infinit mai puţine. Pentru că excepţionalul nu ţine cont de scule, ci de dorinţă interioară, de talent susţinut prin muncă, de execuţie.

Cu toate dorinţele futile şi marile aşteptări în braţe trebuie să primim lecţii cu mâinile goale de la cei mai neputincioşi. Care-i mai evoluat?