Ce e de fapt scrisul

Descărcare de frustrări, asta e. Şezui aşezat vreo jumătate de oră să scriu ceva, aveam nişte gânduri obscure pe suflet şi parcă era un semn că poate să iasă ceva de-acolo. N-a ieşit. Am început, am şters, am reînceput, am şters. Şi tot aşa. Până aci, acu.

Am început supărat; am ajuns depresiv acasă şi voiam să mă răzbun pe ceva, dar a fost ca atunci când loveşti un animal prea tare şi dup-aia-ţi pare rău că l-ai lovit, pentru că l-ai lovit din vina enervării tale, nu din vina lui. Am consumat momentul, i-am dat foc şi-a ars scrum şi n-a ieşit nimic. Acum scriu despre faptul că nu scriu, halal soartă.

Dar îmi dădui seama că m-am mai relaxat. O să mă duc la culcare şi-o să dorm înnecându-mi gândurile negre şi aia e, mâine o iau de la capăt. Şi mai văd mâine ce fac. Probabil acelaşi lucru, o să scriu că nu scriu. Halal. Soartă.

Hai totuşi să zic o treabă scurtă. Lucrul în care mă regăsesc cel mai tare, care mă împlineşte cel mai mult şi care-mi dă o stare de bine nemaipomenită e o plimbare prin natura sălbatică. Adică acolo unde nu-i asfalt şi unde nu prea calcă picior de om. Zău că mă simt plin de ceva indefinit, de ceva bun când fac câte-o plimbare aşa. De-asta Bucureştiul mă frustrează. De-asta mi-am înrădăcinat un obicei: nu e dată când merg la ţară să nu fac o astfel de plimbare de minim jumătate de zi, chiar dacă am mai călcat locurile alea de o grămadă de ori. Mă simt bine, mă simt bun, mă simt în largul meu. Aia-i, sunt un sălbatic.

Şi-acum, dacă stau să mă gândesc, spunând ceea ce mă face liniştit parcă mă simt mai liniştit. Terapia nebunului.