Casa părintească nu se vinde, dar nici nu se lasă în paragină

În articolul precedent am zis câte ceva despre cum depopularea țării e o problemă mai puțin importantă decât atitudinea românului în fața vicisitudinilor vieții. Dacă nu mai poate întreține un bun, românul nu-l vinde ca să obțină maximum din el, ci-l lasă să se ruineze până nu mai valorează nimic. Iar în cultura noastră există o scuză populară care este folosită de orice român care nu vrea nici să aibă grijă de bunurile moștenite, nici să le dea cuiva care să aibă grijă de ele: casa părintească nu se vinde.

Există mai multe cântece care tratează această temă. Atât s-a putut, din vorba asta cu tâlc românul a scos niște cântece populare emoționale despre părinți, obiceiurile și singurătatea lor. N-a putut scoate de aici o filosofie de viață utilă sau vreo strategie de perpetuare a conștiinței familiei. Doar văicăreli prin care diverși artiști își câștigă pâinea pe la Zilele Localității sau ale Orașului.

Prin drumurile mele prin țară am văzut sute și mii de case abandonate, dărâmate, părăginite. Case părintești de care odraslele au uitat așa cum au uitat de memoria părinților. Dacă asculți la odraslele cu pricina ai să auzi vorbe de duh și amintiri din copilărie în care părinții jucau un rol central. Dar dacă te uiți la ce fac practic pe lume cu munca pe care au moștenit-o n-ai să vezi mare lucru. E simplu să vorbești întruna despre cât de mult au însemnat părinții tăi, dar e mai greu să dovedești prin munca proprie că părinții trăiesc încă în gândurile și-n planurile tale.

Mă doare inima de casele astea. Case curate, făcute de mâna omului cu zile din viața lui. Case care au dat naștere unor suflete noi, care au adăpostit vieți și care au fost părtașe la plecarea omului pe ultimul său drum. Case rămase singure, acoperite de bălării și redate naturii pentru a face din ele ceea ce face și cu oamenii: pământ.

Am început de pe acum să discut cu ai mei cum am putea continua munca de-o viață pe care ei o au la Plaiul Nucului. Despre cum am putea face ca ea să nu dispară odată cu ei, ci să dăinuiască prin noi, copiii lor. Despre cum ceea ce ei au creat poate vorbi mai departe despre ei, despre viața lor și despre vremurile pe care le-au trăit. Nu-i lucru ușor, dar e ceea ce trebuie făcut.

Casa părintească nu se vinde. Dar nici nu se lasă în paragină ca să ruineze alături de memoria oamenilor care au ridicat-o. Dacă nu poți întreține casa părintească și nici n-o poți da în folosința satului, vinde-o. Vinde-o, omule, cuiva care poate avea grijă de ea în locul tău. Vinde-o cuiva care o poate prețui mai mult decât ai făcut-o tu. Părinții tăi ar vrea să existe dragoste pentru locul pe care ei l-au creat. Nu ruine, nu bălării, nu paragină, ci ceea ce le-a definit lor viața: muncă onestă, muncă curată, muncă mulțumitoare. Și multă frumusețe.