Carte multă
…nu se cere – să fii prost, să ai putere. Așa zice o vorbă pe la mine pe la țară și probabil și prin alte zone rurale. Poate părea un pic cam jignitoare și prea dintr-o bucată, însă are mult adevăr în ea. Timp de o săptămână am stat pe-acasă la Plaiul Nucului și am schimbat macazul: de la dat din taste am dat la coasă, am dezmembrat garduri ca să refolosesc cuiele, am reparat garduri, am tăiat lemne, am pus araci la fasolea cățărătoare, am trântit oi ca să le facem injecții (apropo, caut un veterinar bun să-l duc la Buzău să-mi repare o oaie) și alte asemenea. După vreo 6 ani de birou nu prea mai ești pregătit pentru toate astea. Pielea devine mai subțire, obosești mai repede și orice julitură e mai cărnoasă, nu mai poți ține pasul cu un flăcău care-i bătătorit și obișnuit.
Totuși îmi lipseau toate astea și era momentul să mă mai întorc puțin la rădăcinile muncii. Nimic nu se compară cu somnul de după o zi de muncă fizică, cu zgomotele dimineții de la țară, cu sentimentul de împlinire când vezi că ai dat gata o parcelă de coasă sau o grămadă de lemne de tăiat. Avem și noi împlinirile noastre acolo la București, însă prin sângele nostru curge un altfel de aspirație primordială la fericire, aceea ce a te lupta corp la corp cu supraviețuirea.
Cumva trăim vieți radicale, la extreme. Eu doar cu calculatorul în cap, ai mei doar cu alergat singuri încolo și încoace după corvezile zilnice. La sfârșitul zilei nici eu și probabil nici ei nu suntem cu adevărat fericiți; ei sunt la o extremă, eu la o extremă și ne întâlnim la același rezultat. Cumva ar trebui atenuată activitatea zilnică, să faci muncă ce presupune și efort fizic, dar și scrâșnire mentală. Să le alternezi ca să nu lași doar una să-ți erodeze zilele. Ca în mai toate situațiile, echilibrul e ceea ce trebuie căutat, jonglarea printre mai multe tipuri de muncă, de activitate.
Dar cum? Treaba e complexă și are multe aspecte. E de datoria noastră, a ăstora mai tineri de a aduce echilibrul în viețile oamenilor de pe lângă noi, de a le ușura în vreun fel munca, dar nu doar temporar. Merită să ne punem râșnița la contribuție pentru a găsi soluții pe termen lung. „Mulțumesc” pe această cale autorităților locale de la Buzău că se ocupă de drumul județean 203K, că desfundă coclaurile alea pentru a da drumul la turism, la alternative pentru munca de ocnaș pe care mulți țărani o duc în 2014. Rușine!
