Când te-am cunoscut, Cristina

Era odată o melodie de la Azur, Cristina, sau mai pe lung Când te-am cunoscut Cristina. Azur era o trupă precursoare a celor de manele care au apărut mai târziu. Eu n-am prins-o, dar melodia mi se pare cunoscută. N-am găsit originalul, dar presupun că se auzea cam așa, o lăutărească de nuntă, cu dedicație pentru oricare Cristina.

Cu muzica se întâmplă ceea ce se întâmplă cam cu orice lucru creat de om: la câteva decenii cineva dezgroapă melodii mai vechi și uitate și le reinterpretează, le modifică puțin, vine cu o abordare nouă, de obicei care prinde. Așa a făcut și Maria Răducanu cu acest Cristina în cadrul unui concert frumos cântat francezilor. Iată ce minunăție a ieșit:

Frumos au ba? Mie mi-a cam plăcut. Versurile muzicii românești mai neaoșe erau mai frumoase până au venit maneliștii și și-au bătut joc de muzică. Când versul e frumos interpretările pot fi impresionante, totul se leagă. Când nu, nu. Au mai încercat și Robin and the Backstabbers (care-s români). Lui Dorin Lazăr nu prea-i place varianta asta, dar eu o văd ca pe-o simplă încercare, n-aș fi așa rău cu trupa asta. Până la urmă dacă ei cântă prost asta nu înseamnă că-mi fac mie ziua mai rea. E unul din momentele în care ignoranța este un instrument util: nu-mi place – nu ascult, nu vorbesc despre, nu fac reclamă, nu mă interesează. Presupun că dacă toată lumea ar face așa lucrurile nasoale/proaste/mediocre/neinteresante ar muri mai repede lăsând locul celor bune, despre care lumea vorbește. Dar realitatea nu funcționează așa, bineînțeles, trebuie să avem și bune și rele și de mijloc, ca-ntr-o șaorma primordială cu de toate. Mai bine să fie decât să nu se-ajungă, nu?

În rest… mâine dimineață plec cu niște băieți și fete spre Croația la un festival. Ne-auzim!