Când nu auzi

Am citit un articol despre o fată care nu putea auzi. Singura ei modalitate de a înţelege ce-i spuneau ceilalţi era cititul pe buze, un lucru pe care cu greu l-a învăţat şi care nu-i garanta decât înţelegerea a numai 30% din ce spuneau ceilalţi (o medie). Dacă aş spune cuiva asta şi că pot auzi foarte clar păsările cântând la Băile Govora în Martie şi că asta e tot ceea ce am nevoie m-ar înţelege?

Nu, nu m-ar înţelege. Pentru că aşa-s oamenii, mereu nerecunoscători, mereu nemulţumiţi, mereu superficiali, agăţându-se de lucruri pe care le-au văzut şi auzit şi ei la alţii, dar pe care nu le-au tradus niciodată ei înşine pentru ei. Poate dacă ar ieşi mai mult din cochilia care cred că li s-a dat pentru nimic şi pentru totdeauna lumea ar fi una mai bună, ne-am înţelege mai bine unii pe alţii.

Mi-a plăcut un pasaj:

Everyone has an Achilles heel, something that exposes her weaknesses. Mine is darkness. When it is dark, my appearance of communicative normalcy no longer stands. No speaker, no understanding can reach me. There is no way for me to penetrate any mind but my own, or to grasp whatever words other minds might exchange.

That sounds bleak, but it isn’t really. With utter darkness comes resignation, a kind of peace. When it is completely dark, the responsibility for communication is no longer mine. Lipreading, writing, seeing: There is nothing more that I can do. I am free to retreat into the solace of my thoughts – which, in the end, is where I can feel most comfortable.