Când luminile se sting

Obişnuiam să fiu un pesimist. Credeam că totul se duce de râpă, că aşa a fost întotdeauna şi că aşa va fi şi viitorul. Îmi plăcea Cioran şi plângeam în mine de multe ori. Fără gânduri emo, ci doar o tristeţe perpetuă dobândită ca sumă a cine ştie câtor factori. Sunt sigur că şi alţii au mai trecut prin toate astea, aş zice că nu-i aşa anormal la o vârstă a adolescenţei.

Dup-aia nu s-a întâmplat nimic. Nu a existat un şoc în viaţa mea, nici un eveniment aparte, nici o trezire bruscă. Am realizat pur şi simplu, în timp, că nu ajungi nicăieri cu sentimentul ăsta mizer cum că lumea-i rea. O fi multă lume rea, dar nu-i toată aşa. Între timp pesimismul a luat forma unei recunoştinţe. Am început să fiu recunoscător pentru ce-mi trece pe stradă, pentru ce am în geantă, pentru ce văd pe drum şi în lume. Recunoştinţa e primul pas spre o viaţă fericită/mulţumitoare, dacă există aşa ceva. Să fii recunoscător pentru ce ai, pentru că tot ce-ţi aparţine şi tot ce te încântă reprezintă un privilegiu de care mulţi alţii nu se mai pot bucura. Dacă nu eşti recunoscător înseamnă că nu ai ieşit în lume să vezi suferinţa altora. Te arde.

Dar probabil că au fost tot felul de evenimente cu care m-am întâlnit, mărunte şi poate nesemnificative în individualismul lor, dar care m-au făcut să caut o interpretare alternativă lumii şi lucrurilor. Cu siguranţă. Problema a fost dintotdeauna faptul că aşteptam stimuli exteriori când mingea era în totalitate în propria-mi curte. Aşa face multă lume, aşteaptă ceva să-i scoată din stări, caută să primească mură-n gură. Îţi zic eu: să aştepţi toamna, nu vremuri mai bune. Toamna nu o poţi aduce forţat, însă vremurile tu le creezi. Schimbându-te pe tine schimbi exteriorul cu care te întâlneşti. Apoi lucrurile exterioare or să se întâmple negreşit. De exemplu mi s-a părut foarte tare când am ieşit într-o foarte dimineaţă pe balcon şi am prins exact momentul când s-au stins luminile în oraş. Nu ştiu dacă e o oră fixă când se întâmplă asta, nici nu mi-am propus niciodată să prind asta, nici măcar nu aveam idee când/ce se întâmplă. De la balconul meu se văd multe lumini; să le vezi dispărând dintr-odată e… nu ceva magnific, dar ceva care te ţine câteva secunde în loc cu răsuflarea aproape tăiată. Şi o să zâmbeşti vrând-nevrând şi aproape că-ţi vine să faci cu ochiul la loc oricui a făcut asta 🙂

Să fii recunoscător/recunoscătoare. Şi mai ieşi pe-afară că-i vreme interesantă.

P.S. Am fost aseară la Antipa la o expoziţie de fluturi, tarantule şi gândaci. În plus nişte insecte care seamănă identic cu o frunză prinsă de toamnă sau cu nişte ramuri/beţişoare. Ai fi jurat că aia-i o frunză! Se şi unduia de ai fi zis că o bate vântul! Nu credeam că poate exista aşa ceva; cine ştie câte-or mai fi existând aşa… 🙂