Autoînvins

Oameni, câteodată aceiași, uneori alții, fiecare cu universul din capul său, bărzăunind și stăpânind pământul sub diverse forme, mereu reînnoindu-se și reînvățând aceleași lucruri pe care și cei de dinaintea lor le-au învățat anevoios. O istorie în mare parte redundantă, obositoare, fără direcție, ci doar cu urme. Și iar oameni, valuri de oameni, fiecare cu universul din capul său. Da, bărzăunind, stăpânind pământul.

Mi se întâmplă din ce în ce mai des să mor pe la mijlocul unei conversații sau în centrul unei întâlniri. Totul în jur devine încețoșat, vocile se distorsionează și se rontujesc, culorile se întrepătrund. Am mai auzit asta, am mai văzut asta, știu către ce decurge asta, știu ce-o să se întâmple. Da, serviciul, da, aglomerația și încălzirea globală, da, frica și lipsa de încredere, da, răutatea oamenilor, da, șeful care nu înțelege, da, copiii care te seacă, da, dorința reprimată, da, proiectul ăla personal, da, părinții, da, starea generală de idle. Oare nu mai am răbdare să trec prin lucruri? Să ascult, să văd, să accept prezența unui om așa cum e el, cu banalitatea sincerității lui, cu cicatricile experienței lui, cu simpla lui existență în propriul lui colț de realitate? Oare nu mai pot fi surprins cu nimic, oare nu-mi mai poate canaliza nimic disciplina, energia, entuziasmul, oare chiar nu mă mai poate cuceri nimic?

Câteodată mă simt învins, exact cum povestește Valeriu Nicolae în articolul ăsta. Învins de către ce? Habar nu am, probabil de mine însumi. Avem prostul obicei de a ne mânca pe noi înșine câteodată, de a mușca adânc din ceea ce suntem într-un anume moment. Nu știu cu ce concluzie să închei, cred că am mâncat-o. Tre’ să beau ceva.