Artificial

Cred că ziua se micşorează. Altfel nu-mi explic cum de nu mai am timp nici să scriu pe blog, nici să fac aplicaţiile care cred eu că lipsesc, nici să citesc despre tot ce mi-aş dori, nici să învăţ un limbaj de programare sau să termin cărţile începute, nici să mă plimb. Crezul meu a fost întotdeauna că ziua are 24 de ore pentru toată lumea şi aia e, le foloseşti cum crezi de cuviinţă. În ultimul timp totul mă sufocă şi n-aş putea zice că am făcut alte lucruri semnificative care mi-au ocupat timpul. Pur şi simplu ziua trece, vine seara şi-s obosit şi nu mai am putere sau motivaţie, nu mă mai „conduce” nimic spre împlinire.

Ieri în timpul serviciului mi-am alocat jumătate de oră să mă duc până-n parcul de la Victoriei. Simţeam nevoia de libertate, să stau jos pe-o bancă la o oră la care nu prea am cum să stau pe-o bancă. Să ştii că parcul, iarba, păsările duc o viaţă paralelă cu asta a noastră corporatistă; cine-ar fi zis!? O ştim cu toţii: într-un fel, o altă viaţă trece pe lângă noi în timp ce stăm cu ochii-n calculatoarele firmei, dar simţi asta puternic luând o pauză bruscă şi observând lumea din jurul tău. Lângă Guvern unii protestau, pe-o bancă doi cerşetori stăteau de vorbă, Muzeul de Geologie respira greu, masiv, sub soarele lui Mai, femei mâncau un covrig în trecere, taţi veneau cu copii de la şcoală. Multe, multe lucruri se întâmplă şi eu nu ştiu pentru că-s ocupat.

Am senzaţia din ce în ce mai pregnantă de artificial, de superficial, de timp care apasă şi nu te lasă să-i ieşi de sub carapace. Parcă-s prins într-un cerc vicios, dimineaţă-seară, care n-are fereastră de evadare. Sunt vieţi paralele, aici şi acolo; oare am ales ce trebuie?