Alegerea experientelor

Cât am fost copil lucrurile mi s-au întâmplat. Au venit de undeva de deasupra mea, fără ca eu să pot alege sau schimba ceva. Eram victima cursului vieții, eram la cheremul ei, făceam ce trebuia să fac pentru nu eram eu șeful. Și cumva am înțeles asta, că n-am ce să schimb și că aș face bine să nu mă împotrivesc pentru că n-are sens. Experiențele la care eram supus erau cele ale unui copil normal de la țară: școală, teme, animale, fân, vacanța mare. Nu prea am ieșit de-acolo din creierii munților și asta era bine pentru că atunci când ieșeam de-acolo era magic, era fantastic. Parcă mergeam pe altă planetă, totul se schimba, erau atât de multe lucruri nefamiliare în jur. Până am plecat la liceu număram pe degete de câte ori părăseam locul pe care-l numeam acasă. Lucrurile mi se întâmplau.

Apoi am început eu să întâmplu lucrurile. Adică să aleg încotro mă îndrept, ce fac, ce experimentez, ce cred, ce muncesc, pe ce cheltui banii și așa mai departe. Eu îmi imaginez și apoi îmi creez experiențele prin care vreau să trec. E un prag mare între cele două stări și școala românească nu are de gând să-l ușureze. Ceea ce, habar nu am, poate fi bine. După ce-l treci înțelegi mai bine responsabilitatea decât dacă n-ai fi conștient de el.

Aleg ce mi se întâmplă. Poate nu-ți pare cine știe ce, dar e într-adevăr un sentiment minunat care, dacă-l înțelegi, te poate împinge să faci lucruri de care ești mulțumit, cu care te împaci. E unicul sentiment care s-ar putea să te facă să nu-ți regreți niciodată vârsta.