Adevărul de după alegeri
Nu știu câți ați citit acest articol de care am zis într-un post anterior. E aur curat, explică foarte clar și destul de pe scurt ce s-a întâmplat la alegeri și de ce s-a întâmplat așa. Adevărul gol-goluț, adevărul acela care nu prea ne place, dar n-avem ce-i face. E adevăr.
Tehnocrații au comis cea mai elementară greșeală politică: au demarat sau au anunțat schimbări profunde și deranjante pentru anumite categorii sociale și profesionale într-un an electoral. Nu sinceritatea este arma cu care câștigi alegerile într-o țară imatură din punct de vedere politic. Înțeleg intenția lor de a demonstra competență și transparență în actul de guvernare, dar strategia lor politică a fost nerealistă, căci au mizat pe o voință națională de schimbare. Nu exista așa ceva în România. Suntem încă prea proști din punct de vedere social și prea needucați din punct de vedere politic pentru a accepta reforme reale, profunde și dureroase.
Exact așa. Nu e neapărat o concluzie pesimistă, ci e o realitate concretă și ar trebui luată ca atare. USR ar trebui să o ia ca atare. Mă tem și eu de exact lucrul despre care scrie Sorin Sfîrlogea în articolul său: că s-ar putea ca USR să fie dezamăgirea generației mele așa cum Convenția Democrată a fost dezamăgirea generației anterioare. Dacă lucrul acesta se va întâmpla vom fi în groapă rău de tot și vom putea fi siguri că o să mai dureze cel puțin încă o generație până când vom mai putea spera din nou.
Nu avem decât să credem în USR și nu doar atât: să ne suflecăm mânecile și să ne implicăm. Am învățat în toți anii ăștia și noi și părinții noștri că statul pe margine ca la fotbal nu ne ajută cu nimic, ba chiar ne consumă nervii și ne demoralizează, ne face viața mai amară și pe noi mai neputincioși. Poate că e timpul să intrăm pe teren odată și odată, nu credeți? Să ne băgăm puțin în mocirlă, vorba lui Cioloș, omul încă incomplet politic în care am crezut și-am să mai cred.
Iar apropo de mocirlă, am scris ceva mai degrabă pesimist despre situația drumurilor din comuna mea natală, Lopătari. Ideea e că ieri s-au aprobat niște fonduri la guvern pentru repararea drumurilor și podurilor afectate de calamități anul acesta, iar comunei mele nu i-a fost repartizat nimic. Nu pentru că n-ar fi fost inundații, chiar a fost prăpăd în iunie anul ăsta, dar primăria nu s-a zbătut absolut deloc să obțină lucruri de la județ. Nu le-a păsat îndeajuns de mult ca să tragă comuna asta un pic mai sus din mocirla care ne caracterizează drumurile. Mă frustrează maxim lucrul acesta, că oameni dintr-ai noștri nu dau 2 bani tot pe oameni dintr-ai noștri. Ce să mai ceri de la parlamentari când oamenii de la tine din comună nu trag pentru cetățenii lor.
Acum iar o să spună niște oameni din comună despre mine că mă iau de primar și de primărie și că-i critic mereu. Ultima dată când am discutat cu primarul meu mi-a reproșat că țin cu ăilalți, pe care-i înjura de mama focului. Asta e problema lui, că țin cu altcineva, nu subiectul principal al criticilor pe care le fac. Nicio vorbă sau un „mulțumesc” vizavi de eforturile de promovare ale comunei pe care le-am făcut în toți anii ăștia. Problema lui veșnică e că îl critic și că, vezi Doamne, țin cu ăilalți, care și ăia tot o apă și-un pământ sunt. Cu așa atitudine, care-mi aduce aminte de comuniștii lui Ceaușescu, e clar că nu vom ajunge niciodată mai departe. Și cum să ajungem mai departe când Buzăul a ieșit la vot doar în proporție de 41%, iar cei care au ieșit au votat în proporție de 46% aceeași culoare roșie care a ignorat atâta timp problemele concrete ale cetățenilor?
Dar mergem mai departe cu speranță și un pic mai multă ambiție. Revin la propriul îndemn de mai sus: poate că e timpul să intrăm pe teren odată și odată, nu credeți? În 2017 hai să ne punem întrebarea asta mai des.
