Vin românii

Acum ceva timp s-a creat multă bâză în jurul The Romanians are coming, seria de documentare a Channel4 despre traiul unei anumite categorii de români plecați la muncă în Marea Britanie. Foarte multă bâză, am citit că s-au și strâns grupuri de protestatari care se opuneau continuării seriei și care blamau perspectiva din care filmul prezenta realitatea. Azi mi-am luat timp și-am văzut primele două episoade – magistral, jos pălăria. Autentic și total adevărat. Înainte să-mi iau ocări trebuie să-mi cer dreptul la apărare, să-mi justific opiniile față de cei care ar fi interesați să le audă și, poate, față de mine însumi.

Dacă ai mai citit pe-aici știi probabil că locul românului în România și în lumea asta este un subiect care mă pasionează obsesiv și de care sunt cumva strâns legat. În realitate oamenii mă știu drept ăla care nu vrea să plece din România, cu toate că are toate șansele, ăla care e plin de un fel de entuziasm deseori enervant cu care aduce în prim plan importanța realității românești atunci când oamenii chiar nu-s interesați de lucrul ăsta. Ăla care se încăpățânează să caute explicații când toate lucrurile par deja clare. Eu nu cred că-i nimic clar, cred că dacă ai o problemă clară atunci poți găsi o soluție clară. Dacă enunțul e foarte ambiguu și de o complexitate greu de spart pentru novici atunci soluția întârzie să apară și tot ce obții e să te învârți în jurul cozii când restul lumii merge mai departe. Încerc să mă documentez și să înțeleg ce se întâmplă cu noi, cine suntem și ce ar trebui să fim. Sunt departe de a fi un naționalist sau de a împinge forțat un discurs de genul „românul e buricul pământului”, dar și departe de a-l încuraja pe cel cu „România-i de rahat”. Încerc să fac echilibristică pe undeva pe la mijloc și să mă distanțez în mod egal de extreme ca să pot privi cât mai corect ambele perspective. Ăsta-i un lucru greu, dar cred că merită încercat – dacă mai mulți ar face-o cred că soluțiile la problemele specifice pe care le întâmpinăm ca nație ar apărea mult mai repede și mai natural.

Cei mai mulți care s-au obfuscat când au văzut filmele englezilor au avut următorul discurs: ăia care fac probleme sunt țigani, nu sunt români, nu-s de-ai noștri și nu suntem noi responsabili pentru ei. Asta mie mi se pare o abordare tipic românească: de ce să investim efort ca să rezolvăm problema când putem o redefini astfel încât ea să nu mai existe? Cumva avem tendința asta de a fugi de munca grea și de construcția pe termen lung. Căutăm soluțiile rapide, de suprafață, pentru că-s mai rapide. A, ăia nu suntem noi, deci nu-i problema noastră, și a, voi englezii ne prezentați rău, deci sunteți nașpa. Deci noi nu suntem cu nimic vinovați, voi aveți o problemă și gata, end of story, problema a fost rezolvată: nu se poate, pacientul este mort.

Eu cred că se investește foarte mult timp și efort în ascunderea gunoiului sub preș în loc să se investească în a face curățenie. Ne dezicem de defecte și nu le recunoaștem ca să nu le mai avem. De ce n-am încerca oare să înțelegem ce se întâmplă și să căutăm soluții în loc să-l atacăm pe ăla care ne spune verde-n față care-i cusurul? De unde acest mecanism de autoapărare superficial și puternic temperamental? A, pentru că soluțiile pe care le-am găsi s-ar întinde pe câteva generații 🙂 De-aia. Problema sărăciei, problema țiganilor, a corupției, a spitalelor, a educației – toate astea probabil că n-au cum să se rezolve în timpul vieților noastre, asta e clar și asta o recunosc chiar și eu. Nu suntem dispuși să ne sacrificăm timpul și munca pentru ceva ce poate n-o să vedem cu ochii noștri. Așa că o lăsăm baltă și băgăm capul în nisip.

Ar trebui să vedem lucrurile mai realist, să le abordăm progresiv. Poate n-o să fie toate străzile Bcureștiului curate, dar n-ar fi bine să mărim numărul celor care sunt? Poate n-o să folosim eficient 100% din terenurile agricole ale României, n-ar n-ar fi bine să creștem procentul ăsta cât mai mult? Poate n-o să reușim să scăpăm complet de sărăcia în care un procent alarmant din populația României zace, dar n-ar fi bine o scădem cât mai mult? Poate n-o să reușim să integrăm toți țiganii în societate și poate n-o să reușim să le oferim educație care să-i ajute să-și rezolve singuri situația, dar n-ar fi bine să schimbăm o parte cât mai mare din comunitățile lor? Că aici voiam să ajung.

Cumva, nu știu cum, empatizez cu etnia romă. La mine la țară nu-s țigani și n-am avut niciodată prieteni țigani. N-am interacționat prea des, iar atunci când am făcut-o niște țigani s-au luat de noi și i-au dat o palmă din senin unui prieten, moment pe care l-am documentat într-un articol. De mine s-au mai luat și cu alte ocazii, pe când eram în liceu – mi-au cerut bani și m-au amenințat. Și-atunci de ce mi-ar păsa și de ce nu mă regăsesc în grupul celor care nu-i recunosc drept cetățeni naturali ai țării ăsteia? Am motive să mă distanțez de ei și totuși mă încăpățânez să cred în ei, să mă apropii și să-i ajut.

Pentru că de fiecare dată mi-a fost milă. Milă că apelează la tertipuri pentru un trai decent, milă pentru că nu știu cum altcumva să se comporte, milă că n-au putut învăța la școală lucruri care să-i ajute, milă că sunt respinși și blamați by default, milă că se simt paria și că nu rezonează cu alții decât cei din comunitatea lor. Mi-a fost milă și m-am simțit responsabil personal că există acest zid între noi, între români și țigani. Zidurile, și asta e foarte clar, nu ajută niciodată. Izolarea și ignoranța nu ajută niciodată și dacă e să mă dedic unei cauze în viața asta atunci ăsteia m-aș dedica pentru că știu și cred cu tărie în lucrul ăsta. Cred că extrem de multe situații conflictuale și multe probleme sociale apar din cauza zidurilor pe care noi singuri le construim, la figurat și chiar la propriu.

Am văzut în filmele despre români oameni care nu se puteau descurca în a relaționa cu alții care vorbeau altă limbă, oameni umili și cu sufletul făcut praf, care se simțeau de mâna a doua. Oameni rușinați că trăiau printre cartoane și sub poduri, care nu aveau încredere în ei. Care cădeau în disperare și deznădejde și pradă viciilor, care căutau o zonă de confort și siguranță în care să se retragă așa cum un câine rănit se retrage. Un câine rănit nu se întoarce acasă, nu se duce în bârlogul lui, ci găsește un adăpost provizoriu în care stă până se vindecă și abia apoi se întoarce. Mie asta mi se pare fascinant și prea puțin studiat. Am văzut în filmele de mai sus oameni intrați într-o stare deplorabilă din care nu ai cum să ieși fără cicatrici pe interior. Și cicatricile alea sunt incredibil de greu de scos, traumele psihologice se vindecă extrem de rar. Spre deosebire de corp, care pe alocuri e capabil să se auto-regenereze, să se vindece, să ascundă defecte, mintea e fucked up și accentuează cicatricile, le adâncește, le imprimă profund. Iar asta are efect asupra a tot ceea ce un om întreprinde, asupra viziunii sale despre lume, asupra a ce îndrăznește și ce nu. Traumele psihologice nu se vindecă singure, e nevoie de alți oameni care să intervină, e crucial.

Și aici mi se pare că este prostia noastră, a „românilor”. Că alegem să ignorăm traumele altora fără să ne dăm seama că ele ne afectează indirect. Ne plângem că țiganii fac ravagii în Europa fără să fi încercat vreodată să ajutăm un țigan să nu facă ravagii în Europa. Ne plângem că ne afectează imaginea când niciunul n-a spus NU zidului la construirea căruia ajută recurent. E o copilărie să crezi că tu nu ai de-a face cu problema țiganilor așa cum e o copilărie să crezi că tu nu ai de-a face cu corupția, cu educația sau cu guvernarea în România. A, e greu pentru un om normal să facă o diferență pe toate planurile astea? Bine-ai venit în realitate: e greu să naști, e creu să crești, e greu să mănânci, e greu să construiești o casă, e greu să te înțelegi cu neamurile, e greu să câștigi încrederea cuiva, e greu să vinzi un produs, e greu să cumperi o mașină. E greu, da, totul e greu, treci peste și pune osul la treabă.

Anul trecut am cunoscut prin intermediul unui eveniment de voluntariat (despre care am scris) o organizație, Fundația PACT, despre care am mai scris de-a lungul timpului. Ei se ocupă cu ajutarea comunităților mici în a-și asigura o existență mai decentă, dar într-un mod care mi-a plăcut foarte mult și pe care l-am întâlnit rar. Modelul clasic e acela al intrusului, al inspecției: dai bani unei comunități, acolo se fac niște proiecte, vii din când în când să vezi stadiul și rezultatul și gata, cam atât. PACT încearcă responsabilizarea membrilor comunității și construirea de oameni din comunitate care înțeleg ce trebuie făcut și-și asumă rolul de îndrumători, se încearcă a se construi o continuitate. Un fel de trezire dacă vrei: bă, situația-i nasoală, dar uite, dacă facem asta de acum încolo s-ar putea să fie mai bine, dacă vreți să faceți treabă și vă asumați asta noi vă ajutăm să porniți, dar totul depinde de voi înșivă.

Și așa arăți comunității ce alternative există, arăți contextul în care se află și cum pot să interacționeze cu alte comunități sau grupuri de interes. Am avut ocazia să merg în Spanțov, o localitate din Călărași unde majoritatea populației e de etnie romă și unde PACT colaborează cu niște oameni pentru a-i ajuta să se promoveze cu ceea ce știu ei să facă mai bine. Există acolo câțiva meșteri care fac linguri și scaune din lemn care au avut mult de câștigat, de la venituri adiționale prin promovarea lor către mai mulți cumpărători, dar și prin expunere către generația tânără care trebuie să preia tradiția și meșteșugul ăsta și să-l ducă mai departe. Cu alte cuvinte se încearcă stabilirea unei continuități, o extindere în spațiu și timp, o strategie sustenabilă care are toate șansele să producă o schimbare a stării status qvo atât de distructive din comunitățile de romi. Evenimentul a fost minunat, am interacționat cu lumea și am stat de vorbă cu oamenii, am urmărit cu nostalgie o reprezentație de dansuri populare, am urmărit pe viu facerea lingurilor și-a scaunelor (am cumpărat niște scaune și-am primit cadou niște linguri), iar la sfârșitul zilei am stat la masa mare. Uite câteva imagini:

Iar ăsta-i un singur exemplu din multele. De fiecare dată când vorbesc cu oameni și-mi spun că țiganii nu se vor schimba niciodată și că-și merită soarta și că nu ai cum să-i schimbi, zâmbesc. Zâmbesc pentru că am fost acolo și am văzut pe viu exact contrariul, zâmbesc pentru că am întâlnit oameni care în pofida acestei mentalități des întâlnite lucrează full-time pentru a schimba asta și au rezultate. E revelatoriu, e ceva incredibil să te afli fix în poziția asta, de a asculta un om care-ți spune că nu se poate când tu ai văzut că se poate 🙂 Și oamenii nu fac asta din răutate, ci mai degrabă din necunoștință de cauză. Ei văd doar știrile de la tv, articolele din ziare despre furturile făcute de țigani, îi văd pe cei care cerșesc și înjură pe străzile capitalelor europene, dar nu-i văd și pe cei care fac treabă cinstită și care refuză să meargă pe același drum al lucrului prost făcut. Ei nu au auzit niciodată de Asociația „Împreună pentru viitor”, li s-ar părea boring un astfel de nume, nu merg niciodată la Spanțov sau la Făcăeni sau la Găujani sau la Valea Argovei pentru că nu știu că localitățile astea există și nu știu nici ce se întâmplă acolo. Nu știu de PACT și de alte organizații și grupuri de oameni care încearcă să rezolve cu adevărat problema în loc să se atace văzând filmele englezilor. Nu vor citi nici măcar articolul ăsta în care am investit jumătate din Duminica mea pentru că-i prea lung , nu e fun și arată un adevăr neplăcut: și noi suntem de vină.

Oamenii care nu se limitează la gândul reconfortant că „asta este și nimic nu se poate schimba” nu apar la tv și nici în ziare. Nu se bat cu pumnii în piept pe străzile capitalelor europene și nici nu încearcă să câștige capital de încredere de la mase pe baza slăbiciunilor și pornirilor lor primitive. Ei înțeleg realitatea și rezolvă probleme, merg mai departe ca niște apostoli cărora li se râde în față. Tratați deseori cu indiferență și ignoranță, sunt considerați niște hipsteri, niște tree-huggers, niște hippioți care nu fac muncă adevărată. Toate astea pe când ei duc greul cel mai greu al socității, au cel mai mare impact pentru viitorul în care copiii tuturor se vor naște, ai celor care cred într-un viitor mai bun, dar și ai celor care cred că nu mai există speranță. Ni se servește mereu aceeași rețetă și ascultăm mereu aceeași placă cu „nu se poate”, dar există oameni care-s puternici și care trebuie susținuți, încurajați, ajutați. Și mai ales crezuți pentru că ei chiar știu despre ce vorbesc când spun că România se schimbă în bine dacă vrem. Ei sunt în mijlocul problemei luptându-se cu balaurii, nu în cercuri de discuții superficiale din pauza de masă și de la bere.

Ne adâncim în discuții despre mentalitate, despre politicieni corupți, despre șpăgi, despre funcționari publici, despre țepe, când adevărul e sub nasul nostru: toate astea sunt reflexia a ceea fiecare dintre noi face, ceea ce fiecare dintre noi consideră că merită investiție din partea sa. Am descoperit cu ceva timp în urmă că înainte de a mă văita de ceva în România trebuie să spun ce am făcut eu pentru a împiedica asta, clar și răspicat. Înainte de a pune etichetă să spun ce am făcut pentru a mă informa pe subiect și pentru a înțelege.

Concluzia mea este că dacă vrem o țară puternică, o economie puternică, o educație și sănătate puternice, atunci avem nevoie de oameni puternici care nu se sperie de greu și de imposibil. Altfel nu se poate. Alege ce fel de om vrei să fii și ia-ți alegerea-n brațe, trăiește cu ea și fii conștient de cum va arăta întâlnirea cu alți oameni cu alegeri în brațe. Eu am ales, rămâne cum am stabilit.