Ţi-am zis eu…

1 minute read

Omul cât trăieşte învaţă, asta e sigur, iar modalităţile de a învăţa, de a asimila lucruri şi a ţine cont de ele/a le pune în practică variază de la om la om. Cu greu se pot găsi procedee generale, reguli care să se aplice la toţi oamenii, deşi eu cred că nu e imposibil.

Oricât ai încerca să educi verbal nu vei avea succes pe deplin, fie că e vorba de un sfat dat unui prieten, de o lecţie de la şcoală sau de educaţia propriului copil. Omul trebuie să greşească pentru a se auto-educa. Greşeala e cea care te învaţă cu adevărat ceva, care îţi arată un drum, care-ţi spune “uite, treaba aia ai făcut-o prost” sau “nu trebuia să faci aia”. Sute de pagini de vorbe nu fac cât conştientizarea unei greşeli proprii.

Mi s-a demonstrat recent de mai multe ori că dorinţa de a-mi transmite învăţămintele propriilor greşeli mai departe, către alţi oameni, nu o să aibă niciodată succes pe deplin. Alţii trebuie să facă aceleaşi greşeli ca şi mine, ca să conştientizeze ca şi mine greşeala şi să-şi spună, ca şi mine, că au mai învăţat ceva. Mă oftic oarecum că nu pot să-mi scutesc prietenii de gropile în care eu însumi am dat sau pe care le cunosc destul de bine. Însă aşa trebuie să fie: orgoliul omului nu va accepta aproape niciodată un “nu face asta” sau “ai făcut prost asta” de la altcineva din exterior, aşa e omul. El trebuie să dea cu propriul cap de câţiva pereţi ca să îşi înveţe lecţia.

Apoi, după ce această auto-educare şi-a făcut efectul începe o nouă încercare pentru mine însumi: aceea de a mă stăpâni să zic: “ţi-am zis eu…”.

Updated: