Previzibilitate

Mi-aduc aminte de două idei total separate despre care am citit și care fix acum pare că se leagă între ele. Una, parcă de la Adi Ciubotaru: oamenii tind să caute prevestiri în copilăriile altora, încearcă să-și explice lucruri din prezent și să le coreleze cu momente din copilărie, care e văzută ca o etapă ulterioară, un episod bonus la ceea ce e un om în prezent. Copilăria devine o extensie a maturității și nu invers. A doua, parcă de la Dragoș Novac: multe interviuri jurnalistice au loc pentru a se confirma o teorie a intervievatorului, oricare ar fi ea. Gen, nu mă interesează ce crezi cu adevărat despre asta, ci vreau să-ți smulg niște argumente și citate care să se pupe cu ideea mea preconcepută care va naște un articol citibil.

E vorba despre perspectivă, despre gălețile în care oamenii pun alți oameni. Despre categorisire și punerea de etichete, despre a repera cât mai rapid un șablon în ceea ce ne înconjoară: oameni și experiențe. E un reflex dobândit, e o forțare naturală către: „a, gata, știu despre ce e vorba”. Vrem să facem sens, să clarificăm, să dezbrăcăm de tot ceea ce e în fața noastră ca să-l putem cunoaște pe deplin. Vrem să nu fim luați prin surprindere, să fim în control.

***

Uneori totul mi se pare atât de previzibil încât mă simt teribil de detașat de orice potențială realitate. Parcă văd lucrurile întâmplându-se peste o zi, peste o săptămână sau peste un an, parcă simt evoluția unei stări de fapt, parcă am groaznice și plictisitoare premoniții despre lumea în care trăiesc. Parcă văd toate drumurile și unde duc ele, parcă mă văd mergând pe fiecare din ele și mi se dezvăluie golaș și scheletic deznodământul. Nu cred că sunt pesimist, am multe momente în care văd lucruri frumoase întâmplându-mi-se sau mă văd trăind etape de echilibru, episoade de mulțumire. Oricum ar fi ele, momentele, bune sau rele, frumoase sau urâte… cert e un lucru: toate sunt banale, extrem de comune. Fiecare om e unic, dar nu prea. Evoluția asta pe care o trăim cu toții e doar o statistică macabră; niște numere, niște grafice, niște medii. Interpretări depersonalizate, reci.

Sentimentele pe care le avem nu sunt cu nimic mai presus de sentimentele altora aflați în situații similare. Ce te îndreptățește să crezi că centrul universului e mai aproape de tine decât de chinezul dintr-un sat din Manciuria? Sau de țața Leana din Lepșa? De ce crezi că-i pasă cuiva de tine mai mult decât îi pasă lui John de Mary? Cu ce ești mai important față de un câine fără un picior care trece strada pe trecerea de pietoni? Micile tale tragedii și marea dramă pe care o trăiești – sunt la infinit replicabile. S-au scris deja câteva cărți despre ele și-au apărut în câteva filme mai mult sau mai puțin cunoscute. Ești doar un chiriaș care-și plătește eventual dările.

***

Ieri am avut niște treabă forțată prin Lopătari. La dispensarul din comună nu-i curent și nici la primărie, trebuie să revină din moment în moment. La Poștă miroase a gaz și-a bunici, iar la Poliție nu se pot plăti amenzi date de Poliție. Un tip turează o coajă de bemveu pe strada principală, o tanti în iegări-leopard merge până la o vecină. Cineva bate un covor pe-o bară și-o mini-tornadă de praf se înalță indiferentă de pe trotuar. De prin curți se scurge câte-un firicel de apă și mai sus, la munte, ninge. La radioul din mașină totul are purici, dar un copil cu ghiozdan în spate mă salută actoricește de pe partea dreaptă a carosabilului.