Ninja Cat

Am tot amânat să povestesc episodul ăsta pentru că nu-i nici de bine, nici confortabil de povestit. E de rău şi a fost dificil de trecut peste el. Dar acum totul e bine, aşa că o să povestesc rapid ca să înveţi şi tu (dacă era nevoie) din greşeala mea 🙂

Acum vreo două săptămâni s-a întâmplat că era o seară mai răcoroasă după o zi caniculară. Aşa că am hotărât, ca în multe alte dăţi, să las toaate geamurile deschise ca să intre răcoarea peste noi, să ne calce în picioare. Partea bună: ne-am răcorit. Partea rea: pisica a plonjat de la balcon. Da. De la etajul 9.

Nu te panica acum că rost nu mai are. Panica a fost în dimineaţa aia când m-am trezit, am zis pis şi n-am primit răspuns. Mi-am dat seama instant că ceva e 100% anormal şi cu rată de 0% de apariţie până atunci; o combinaţie de statistici care-ţi aduce o certitudine morbidă: răspunsul n-a venit, deci respondentul nu este. Geamul fiind larg deschis mi-am dat seama că nu-i moment de zăbavă şi că trebuie să caut în grădiniţa din faţa blocului unde respondentul ar fi putut plonja. Dar nici urmă de pisică, în ciuda incursiunii prelungite prin stufărişul grădiniţei pe la 6 dimineaţa.

Am urcat sus, am pregătit afişe cu „pierdut motan bla bla bla”, am mers la xerox să trag vreo 30 de cópii. Am lipit pe toate blocurile şi pe toţi copacii şi stâlpii din zonă. Deodată toate celelalte afişe de acest gen de pe ziduri, îngălbenite de trecerea timpului, aveau cu totul altă însemnătate. Da, momentul acela în care realizezi că ţi s-a întâmplat ceea ce nu credeai vreodată să ţi se întâmple.

Până să plec la serviciu m-am mai uitat prin grădiniţă, însă nimic. Parcă intrase în pământ… însă la greutatea lui de 1kg jumate n-avea cum. Existau două soluţii: ori l-a găsit cineva şi l-a luat, ori s-a putut ridica şi a plecat de nebun prin vecini. Însă în incursiunea mea printre blocuri şi alei n-am văzut şi n-am auzit nimic, aşa că mi-am pus speranţa în prima variantă: cineva l-a găsit şi l-a luat sub oblăduirea sa, caz în care afişele ar fi trebuit să-şi facă treaba şi să fiu contactat „bă, treci şi ia-ţi pisica”.

Am stat ca pe ghimpi toată ziua, încercând să-mi dau seama ce altceva mai pot face ca să restaurez pacea cea de toate zilele de dinainte. N-aveam cum, depindeam de forţe externe. Până la ora 4PM când mă sună o voce de femeie care-mi zice că a văzut anunţul, a găsit pisoiul sdhgfai$#&^ahgj&*^%$ *(deja în mintea mea se aprinsese beculeţul de compatibilitate a unor informaţii care duceau la o pistă sigură şi nu mai auzeam nimic altceva). Mi-am strâns lucrurile şi-am plecat spre punctul de întâlnire, neştiind altceva decât că motanul meu a fost găsit şi că urma să mă reîntâlnesc cu el.

Reîntâlnirea n-a fost plăcută defel din cauza constatărilor. Probleme la un picior şi ceva de părea să fie coloana. Probleme în respiraţie şi atac de panică din partea pisoiului; când am încercat să-l iau cu grijă din braţele femeii (Mariana, căreia îi datorez mult prea multe pentru o viaţă de om) şi-a înfipt adânc toţi dinţii şi toate ghearele în mine însângerându-mă instant, comportament total opus celui cu care eram obişnuit. A fost un atac veritabil, nu o joacă sau teamă, un atac panicat şi probabil plin de durere. Unii or să zică „era supărat pe tine”. Dar eu cred că avea dureri îngrozitoare la fiecare mişcare şi nu i-a convenit când am făcut mutarea în alte braţe.

Mariana m-a ajutat să-l duc la un cabinet unde i s-a făcut un tratament şi de unde am fost îndrumaţi către o clinică veterinară, Ilioara, aflată pe strada cu acelaşi nume. Am pornit repede cu un taxi spre locul cu pricina într-un trafic monstruos de lent. Sau poate aşa mi se părea mie, pentru care timpul nu mai avea răbdare. Motanul meu respira din ce în ce mai greu şi, după spusele veterinarilor, exista riscul unei hemoragii interne, rupturi la plămâni etc. În mine se dădeau lupte crunte. Cum să fac să zbor până acolo ca să se termine odată coşmarul acesta, cum să fac mai mult, cum să mai ajut. Tot ce putusem… făcusem. Îmi părea rău că nu puteam dona un plămân şi un picior ca să-l ajut să treacă mai repede peste momentele alea.

Am ajuns la Ilioara unde după un consult şi-o radiologie motanul a intrat într-o operaţie care a început cu semnarea unui document. Da, acel document care-ţi zice că nu prea-s şanse, că se face tot posibilul, însă nu ţi se garantează nimic. M-am agăţat de tot ce am putut, am acceptat să intre în operaţie, singura lui şansă de supravieţuire. Mică, dar singura.

A supravieţuit. Şi-a revenit. După zile de tratament acum este într-o stare foarte bună 🙂 Mai are un bandaj în jurul abdomenului, cam pe unde a fost operat, care se va lua curând. Poate să meargă bine (un pic de şontâc, şontâc), mănâncă bine, miaună bine (o, şi-încă cum) şi are chef de joacă. A renăscut, parcă, bucurându-se de cele 9 vieţi, câte una pentru fiecare etaj pe care l-a zărit în cădere. Momentan trebuie să stea într-o cuşcă pentru a nu-şi forţa prea tare muşchii şi oasele. Duminică mergem la un control şi vedem dacă se scoate bandajul sau nu şi ce alte acţiuni mai sunt necesare.

N-a fost uşor pentru nimeni. Însă datorită unor oameni model (mulţumesc doamnei doctor Mendea şi din nou Marianei) lucrurile au intrat pe un făgaş normal şi se îmbunătăţesc. Nu mai socotesc preţul tărăşeniei ăsteia, numărătoarea am pierdut-o pe la 15 milioane. Banii se duc extrem de uşor, nevoile apar când nici nu te aştepţi. Însă cele mai importante lucruri sunt astea:

• Motanul îşi revine şi o să fie ca altădată;
• Mi-am învăţat lecţia, cu toate că mi-aş fi dorit să nu fie aşa de dură. Dacă am avut o inimă acum am două pentru că s-a rupt când am văzut cât de mult a suferit motanul; din cauza mea până la urmă. Dacă trebuie găsit un vinovat eu sunt ăla. Am înţeles, am memorat, am trecut peste, aşa cum  trebuie făcut cu toate lucrurile până la urmă.

O să editez acest articol din când în când ca să te ţin la curent cu ce se mai întâmplă cu acest motan super-erou. De acum o să-i zic Ninja Cat pentru că merită din plin denumirea. Nu ştiu de câte situaţii de pisică sărită de pe fix de la etajul 9 şi care şi-a revenit ai auzit; eu doar de una 🙂

Ţineţi balcoanele închise, pentru că rahatul se întâmplă.

Update: Duminică (29 iulie) am fost să-i dau bandajul jos. Acum e liber, la fel ca înainte. În afară de cele două cicatrici de la operaţie nu are nicio problemă. Cheful de joacă a revenit complet.

Update: Joi (2 august) am fost la ultimul control. Toate bune. 🙂

P.S. Mai multe poze aici.