Acasă

Când am terminat gimnaziul am fost pus în fața faptului împlinit: urma să părăsesc casa părinților și să locuiesc în cu totul altă parte. La început acest gând mi se părea atât de exotic, atât de extraordinar, atât de benefic pentru mine. Credeam că în sfârșit voi putea alege ce fac cu 100% din timpul meu, că voi juca după propriile-mi reguli, că nu voi avea niciun fel de constrângere și că voi fi total responsabil de ce mi se întâmplă. Aveam dreptate 🙂

Bineînțeles că bugetul meu depindea încă de cel alor mei, șansele ca eu să particip cu ceva erau minime spre nule. Asta era totuși o constrângere serioasă, dar mă puteam împăca cu ea. De aceea n-am avut niciodată niciun fel de pretenție referitoare la bani și m-am îndreptat din prima către acea ultimă fază, cea a acceptării. Am acceptat orice fără obiecții, puținul sau lipsa lucrurilor. Dar atunci s-a întâmplat ceva interesant cu mine. M-am simțit bine că am plecat de acasă, că eram departe, că era greu ca ai mei sau oricine să ia legătura cu mine, chiar dacă n-am fost ținut niciodată sub papuc. Iar asta nu s-a transformat în haos, nu m-am apucat de cluburi, țigări sau băutură, nu mi-am format un anturaj dubios și nu m-au atras niciodată nebuniile, ilegalitățile sau orice fel de activitate costisitoare de bani, timp sau energie. Îmi plăcea pur și simplu că puteam să plec și să vin oricând acasă, că mă puteam plimba oriunde și oricând, că nu auzeam nimic seara sau dimineața. Eram într-o singurătate morbidă, iar asta-mi plăcea la nebunie.

Aveam un pat de spital, două scaune, un dulap, o masă și o sobă pe lemne. Și toate astea-mi erau de ajuns, erau tot ce aveam nevoie și-mi plăcea aşa. Stăteam ore întregi întins pe pat după ce mă întorceam de la școală. Lângă pat, pe un scaun, aveam un aparat radio clasic. Erau la vremea aia câteva melodii care circulau în prostie pe toate posturile: ceva de la HiQ parcă, ceva de la Alexandra Ungureanu și da, ceva de la Loredana Grozea. Când o văd sau o aud pe Loredana mi-aduc aminte de orele alea lungi, nesfârșite, inerte.

De atunci n-am resimțit niciodată dorul de casă, dorul de ai mei sau de viața mea așa cum arăta cu ceva timp înainte. Eram total deschis către liniștea prezentului și închis către trecut, eram într-o stare de nepăsare cronică. Nu-mi păsa prea mult de lucruri, de mers acasă, de școală, de ieșit sau de prieteni. Veneam acasă rar dintr-un imbold mecanic, pentru că știam că așa se face; eu nu aveam nevoie de asta, dar ai mei da. Și înțelegeam asta. Cineva ar putea spune că sunt om fără inimă și fără sentimente, dar cred că am procedat exact cum trebuia procedat. Și dacă ar fi să o fac din nou aș face-o la fel. Eram un om scăpat de-acasă și dezlănțuit în lume, pentru mine acasă era unde eram eu și atât.

Cred că mi-era totuși dor de coclauri, dar n-aș numi asta dor. Era ceva mai serios (așa cum e și acum), era o dependență fizică, animalică de pustiu, de ascunziș, de vegetație, de denivelări, de piscuri pe care să fiu, de văi pe care să urc, de culmi pe care să le cercetez, de poteci pe care să le umblu. Da, acasă cred că se leagă mai degrabă de spațiu decât de o construcție sau oameni. Acasă nu-i un loc precis, ci e ceva universal, greu de definit concret; acasă e aerul din jur, e priveliștea din depărtări, e ploaie care te udă sau viscol care te bate, e frigul care-ți întră-n oase sau căldura toropitoare cu floarea de fân care ți se lipește de piele, e mirosul specific de pământ. E țiuitul urechilor, e mâncărimea din creștetul capului, e geana din ochi, e pielița de lângă unghie, e zgârietura de pe picior, e mușcătura de furnică. E șoseta udă, tricoul transpirat, drumul tălpilor goale, părul de pisică, varul scorojit, rumegușul de lângă copac, noroiul de la drum, forma norilor, zăpada din cizme, bășicile de la urzicături, cenușa din grămadă, fumul zburând primăvara, ceața umedă, gustul frunzelor abia-nverzite, motorina proaspăt arsă, scânteia de la foc și cuibul de rândunică. Toate astea și mai multe decât astea, împachetate într-un mod enervant și imposibil de explicat.

Nu-ți alegi propriul acasă, ci acasă te alege pe tine.