Testament

5 minute read

Noi oamenii avem „darul” de a complica lucrurile şi de a ne crea probleme din nimic. Când ne e lumea mai dragă ne vine în minte o prostie care ne strică ziua şi ne dă de gândit. Eu însumi mă regăsesc uneori overloaded şi dacă stau bine să mă gândesc acum toate problemele mele sunt prostii. Facultatea, serviciul, Dumnezeu, oamenii, responsabilităţile – toate sunt probabil nulităţi care n-ar merita nicio atenţie. Nimic din toate astea nu mă împlineşte şi poate că nici n-ar mai trebui să caut ceva care să mă împlinească. Ce e împlinirea asta, ce vrea de la mine? Cu ce îi sunt dator? De ce trebuie să o ating, cu ce mă ajută? Ca să mă simt mai bine? Cum adică să mă simt mai bine, cum se realizează de fapt asta?

Ideea e că peste câţiva zeci de ani voi muri. Probabil, poate să dureze şi mai puţin. Mai mult în niciun caz. Da, bang, într-o zi voi scoate limba, voi spumega şi voi spune „fraierilor, v-am luat-o înaine!” şi o să mă duc orinde ne învaţă religiile lumii că ne vom duce. Sau cel mai probabil în pământ.

Da, în pământul monocrom şi mut din care nimeni nu s-a mai întors. De ce vreau să fiu în pământ? Ca să nu vă mai văd, de-aia, şi să fiu cât mai departe de oricine care mişcă. Nu înţeleg de ce e la modă ca trupul să îţi fie ars şi pus într-o vază. Ce mai contează în ce formă îţi rămân oasele după ce nu mai ai suflet? Pământ, cenuşă, covrigi? Chiar mai contează? Da, uite, încă o prostie din care se poate naşte o problemă şi o dilemă cruntă: să fiu înmormântat sau ars? Se pune întrebarea asta de parcă s-ar pune la cofetărie întrebarea „hmm, ce prăjitură să-mi aleg? Să fie asta sau aia…?”.

Sau de ce la patul de moarte vin toate rudele să te viziteze, să-ţi spună vorbe prefăcute şi să te umple de priviri curioase de milă? De ce nu vin până atunci? Chiar e moartea un moment de sărbătoare astfel încât strânge toate neamurile? De ce oamenii îşi obligă copiii să vină să-şi vadă pentru ultima dată bunicii? Ca să le rămână întipărită în minte imaginea soioasă a muribundului? Ca să-şi aducă aminte de grămada de carne şi oase în loc de bunicul plin de viaţă?

Nu ştiu, simt că sunt atâtea lucruri anapoda în lumea asta. Atâtea moşteniri imbecile pe care le avem din „moşi strămoşi”. Sau mai degrabă de la toţi morţii care au trecut odată pe pământul ăsta.

Încep să nu mai cred în niciun Dumnezeu şi în nicio lume mai bună. Şi că nu mai există niciun sens. Ce Dumnezeu şi-ar ucide fiul pe cruce? Chiar era nevoie de asta? Chiar e nevoie de o istorie sângeroasă ca să învăţăm ce? CE??? Că nu merităm nicio mântuire şi că oricum suntem varză? Atâta chinuială ca până la urmă tot nişte rataţi să rămânem şi să ne aflăm tot la mila unui anume Dumnezeu care niciodată nu judecă după ce te aştepţi. Dumnezeule, dacă eşti acolo undeva şi auzi să ştii că tot sistemul ăsta cu mântuirea nu prea ţi-a ieşit. Părerea mea e că the sistem has failed. And the system sucks oricât de divin ar fi el.

Atunci care e soluţia? La ce să ne aşteptăm? Ba nu, întrebarea e: la ce să aştept. Chiar nu-mi mai pasă de restul, fiecare să-şi vadă de viaţă, nu sunt eu vre-un profet sau apostol să mă gândesc la vieţile tuturor sau la vreun bine universal. Nu există aşa ceva. Rău şi bine – amândouă sunt la fel de lipsite de adevăr. Binele meu poate să fie răul tău şi invers. Atunci de ce le mai dăm definiţii opuse? Din prostie, de-aia.

Deci: la ce să mă aştept, ce strategie să adopt, în ce cred, ce vreau să fac mai departe? Nu există decât un grăunte de praf într-un mare infinit, poate mai multe. Mai contează dacă eu îi mulţumesc sau nu pe ceilalţi, dacă eu îmi împlinesc sau nu datoria de om, dacă voi fi bogat sau voi cerşi? De ce ar conta vre-unul din lucrurile astea? Sinuciderea sau viaţa mi se par acum aceleaşi lucruri. Obişnuiam să cred mai demult că sinuciderea ar fi o soluţie, apoi că nu e o soluţie niciodată. Acum mi se pare indiferentă. O viaţă e la fel de bine o moarte, iar o moarte poate fi probabil oricând mai bună decât o viaţă. Undeva se întrepătrund, se completează sau se elimină reciproc. Rezultând un mare nul.

Nu mă interesează dacă ce spun are vreun sens pentru tine. Oricum vom muri amândoi şi vom putrezi împreună 🙂 Ha, ce declaraţie frăţească pot să fac: „vrei să putrezeşti cu mine până când vreo explozie din univers ne va despărţi?”. Fiecare are strategia lui: unii vor să fie bogaţi/faimoşi/goi/plini/vii/morţi, alţii au filosofii de viaţă care mai de care mai măreţe şi care cred că-i vor scoate la liman. Ei bine filosofiile voastre nu vă vor scoate la liman pentru că nu există niciun liman (evil laugh). Face it and live with it! Nu te minţi, sunt atâţia alţii care fac acelaşi lucru cu tine…

Nu am un răspuns la întrebările de mai sus. La ce te aşteptai, să-ţi dau pe tavă magica soluţie pentru viaţa ta distrusă ? Nu am una, nimeni nu are una în realitate. Nu-ţi mai face probleme, îţi dau dureri de cap şi cu siguranţă pot să spun că durerea nu are niciun sens şi nu te ajută cu nimic. Că vei suporta cu mai mare stoicism data viitoare aceeaşi durere? Şi ce rezolvi cu asta? Mă, rog, treaba ta.

Tu fă ce vrei. Eu ies cu bicicleta în Parcul Circului. E un parc incredibil şi am încercat fără succes să-i conving şi pe alţii de lucrul ăsta. Dovadă că oamenii sunt diferiţi şi nu cred cu aceeaşi intensitate în aceleaşi lucruri. Uite, asta ar putea face parte din soluţie: să merg în parcuri sau unde simt că aş fi mai în largul meu. Poate mâine merg la bordel, nu se ştie niciodată.

Mda.. afară cred că o să plouă. Mâine cu siguranţă merg în Parcul Circului.

Updated: