Sunt grăbit

2 minute read

Mda, asta da furtună. Așa violentă, cu fulgere tăioase, urmate de reluare: tunetul.

Uneori oamenii şi viziunile lor se aseamănă cu furtunile şi cu admirarea lor : au o apariție mai mult sau mai puțin fulgerătoare, apoi în urma lor vine ceea ce au realizat – mai mult sau mai puțin. Dacă ești orb, n-o să vezi prima parte. Dacă ești surd n-o să simți cea de-a doua parte. Pe unii îi fascinează apariția, pe alții realizările…

Cred că e de la oboseală…

A, încă ceva… Oamenii în general sunt foarte grăbiți. Eu însumi sunt mereu pe grabă. Azi încercând să ajung cât mai repede la destinație m-am înfipt cu ultimele forțe printre ușile metroului care tocmai se închindeau. Doar mâinile mi-au încăput, dar a fost de ajuns cât să nu le las să se închidă și să mă împing mai apoi în metrou. Omul lui Scorseze era chiar lângă ușa cu pricina. M-a văzut, a bânguit o înjurătură, eu l-am ignorat, el mi-a zis ceva de ochelari sau de nas, n-am înțeles prea bine, eu l-am ignorat și mi-am văzut de treabă. Cum le convine oamenilor ăstora plictisiți să jignească… Stau toată ziua și freacă bățul în metrou și mă iau pe mine la rost, pe mine care nu-mi văd capul meu, dar pe-al lui. Culmea era că eu mă duceam în locul de unde el își ia salariul, aș fi putut să-l ameninț frumos “vezi că vorbesc cu șefu” ca să-l cumințesc ș să-și vadă de plimbarea lui redundantă.

Așa, îți ziceam că oamenii sunt mereu grăbiți. Că nu au timp, că aleargă întruna. Într-o dimineață, la Unirii 2, o persoană căzuse pe scări sau leșinase, nu știu exact (că n-am avut timp să studiez, deh). Salvare, poliție, Scorseze, tot staff-ul se adunase acolo resuscitând-ul pe nefericitul care nu și-a văzut lungul scărilor. Instantaneu lumea se strângea buluc să vadă ce se întâmplă. Efectiv se înghionteau, se îmbrânceau pentru un loc mai în față, mai aproape de protagonist. Măi oameni buni, păi nu vă mai grăbiți ? Parcă aveați treabă. Ce se întâmplă, dintr-o dată timpul s-a dilatat și vă puteți permite să admirați zgârieturile nefericitului ăstuia căzut pe jos ? Și până la urmă ce-i așa mare lucru de văzut; sunt la Gara de Nord zeci de inși întinși pe jos, ăia nu prezintă așa de mare interes ?

Am găsit un cuvânt potrivit pentru a descrie ce am simțit atunci: “lehamite”. Mi-e lehamite de voi, care n-aveți ce face și vă uitați în capul oamenilor care cad pe scări de parcă ați privi cwrwl Angelinei Jolie sau al mai știu eu cui. Scutiți-mă! Aveți grijă că încă lucrez la planul acelei închisori de pe Insula Șerpilor unde vă voi aduna pe toți într-o mare adunare frățească. În fiecare zi voi impinge câte unul peste maluri. Doar pentru a vă vedea extazul de pe fețe. Și crisparea știind deasemenea că va veni și rândul vostru.

Pe mâine.

Updated: