Poveşti cu câini

3 minute read

Herăstrău… ei bine, despre locul ăsta am numai vorbe de laudă. E extraordinar, e natural, are ceva unic, ceva ce-l face să fie mereu proaspăt și răcoritor. Nu foarte răcoritor ( era un pic cam exagerată reclama aia care spunea: Bucureşti: 35 de grade, Herăstrău: -8 grade 🙂 ), dar oricum lacul ăla parcă îţi mai ia gândul de la caniculă. Week-end-ul trecut am dat un ocol complet lacului… recunosc, fără să vreau. De ce nu mi-a spus nimeni cât e de mare??! Iisuse, parcă nu se mai termina, iar înapoi nu mai puteam da, mă gândeam tot timpul că mai e un pic, încă un pic… hai, încă un pic… până am reuşit să ajung teafăr în punctul din care plecasem. Pfiu, na, că am făcut-o şi pe-asta!

E plin Herăstrăul de sportivi. Sunt zeci de oameni care se tot aleargă unii pe alţii, ba unii îşi mai aleargă şi câinii ăia sau ce-or fi, ba unii sunt alergaţi de câini… Dar ce câini pot să aibă bucureştenii… versiunea 10 kilo: un ghemotoc în care s-au înfipt o coadă, patru picioare (în cel mai fericit caz) şi-un bot. Sau versiunea de 100 de giga, un bot maaare (cât să te muşte bine să nu-ţi mai revii şi să nu-ţi dai seama dacă te-a muşcat un crocodil sau ţi-a fost amputat piciorul) în care s-au înfipt cele patru picioare şi ciotul care ţine loc de coadă. Toate ca toate, dar sunt unii câini trendy, frate, îmbrăcaţi numai în Nike si Prada. Să-i vezi ce toalete au; casual, sexy, elegant, de seară, jogging şi alte de-astea. De hairstyle nu se mai pune problema, stai şi te uiţi când la câine, când la stăpân şi te întrebi care-i tuns mai mişto… şi de multe ori câştigă câinele.

Şi apropos de câini d-ăştia de 100 de giga… azi când treceam spre metrou ca să ajung în Herăstrău mi s-a întâmplat ceva aşa care mi s-a părut ciudat. Mergeam pe st. Elefterie şi văd în spatele unui gard un câine d-ăsta de 100 de giga, poate chiar mai mult. Ei bine, ştiam că m-a remarcat, ştiam că e fioros, ştiam că o să latre, ştiam că o să latre urât ca un adolescent căruia i se schimbă vocea, ştiam că e posibil să mă sperii, ştiam că e posibil să mă sperii rău… şi cu toate că eram foarte informat şi la curent cu toate astea, când a deschis gaura aia neagră cu fierăstrăul ăla de dinţi şi şi-a scos capul de după gardul ăla… mă fraţilor, dar m-am speriat nu glumă! Patru metri pe puţin am făcut în mai puţin de jumătate de secundă de lângă gardul ăla, fir’ar mama lui a dracu de javră… n-are altă meserie decât să-mi facă mie inima să bată ca la piţigoi. Mai mult, pe partea dreaptă a străzii (eu eram pe stânga) e biserica Sf. Elefterie, bineînţeles înconjurată de oaspeţii unei nunţi, care s-au amuzat copios pe seama sperieturii mele. Ah, vedea-v-aş în locul meu… de bagabonţi! După ce am trecut vreo 100 de metri de locul cu princina mai că-mi venea să mă întorc pe furiş şi să fac la spatele unuia BAW !!, să facă pe el, mama lui de c*t cu ochi!

Ehe, dar ăştia-s oamenii, le stă în fire să râdă de necazul omului. Poate şi eu am râs în situaţii ca asta. Dacă stau bine să mă gândesc nici n-aveau cum să nu râdă…

Updated: