Portret

2 minute read

Am o obsesie pentru fotografie, pentru wallpapere, peisaje… în general poze făcute bine care au aşa o anumită doză de genialitate. Le colecţionez monstruos ocupând gigabiţi întregi de poze şi nu mă mai satur. Îmi place să privesc, nu numai o fotografie, ci şi peisajul real în sine. O să vă arăt un pasaj din Pleşu despre peisaj cu care sunt total de acord:

„…e atît de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încît nu mi mai vine să plec!“ — o frază care îţi vine adeseori în minte cînd te plimbi; o frază candidă, dar, în fond, absurdă. E, în ea, o lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfîrşit, că ea are ceva de cîştigat prin expansiune cantitativă. E totuna cu a schimba ascuţişul unui punct cu desfăşurarea egală a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastră de a savura „punctualitatea“ unei situaţii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, şi ea, rezultatul dorinţei perpetue de linearitate. „N aş mai pleca…“ Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleacă: lumina i se schimbă infinitezimal de la o clipă la alta; o adiere, un zgomot, asociaţia unui gînd neaşteptat îl modifică ireversibil. Nu poţi păstra momentul frumuseţii decît părăsindu l. Dacă vrei să l depozitezi, să l ai definitiv, el îşi pierde contururile, se stinge, cade în vid. Simţi, deci, dintr o dată, că în locul acesta şi în ceasul acesta e frumos, sfîşietor de frumos? Atunci, pleacă! ºi s a făcut un dar, pe care nu l iei cu tine decît întorcîndu-i spatele.

Am găsit zilele trecute nişte imagini cam superbe. Câteva din ele:





…gata, că nu mă mai opresc. Pentru mai multe poze ne vedem la un ceai.

Imi place să mă rătăcesc. În sensul figurat şi propriu; să umblu hai-hui cu gândul, să desenez şi să scriu chestii, dar şi să o iau la pas prin Bucureşti către oriunde, cu căştile în urechi şi gulerul ridicat. Când stăteam în Cotroceni ţin minte că am plecat într-o seară după serviciu aşa aiurea să mă plimb. Şi-am mers foarte mult, din Cotroceni în Ghencea, apoi Politehnica-Grozăveşti şi înapoi în Cotroceni – mers lent şi interesant. La un moment dat mi-am dat seama că eram complet pierdut în spaţiu şi habar nu aveam unde mă aflu. Dar m-am lăsat în seama simţurilor cu care strămoşii mei daci m-au înzestrat şi a fost totul bine, m-am orientat bine şi am ajuns de unde am plecat. E frumos să o iei aşa aiurea la pas, vă sfătuiesc să încercaţi când aveţi timp.

Noapte bună!

P.S: …mi-e dor de-acasă 🙁

Updated: