Păunescu

1 minute read

N-are rost să vorbesc prea mult despre Păunescu. Aş fi doar unul din acele ciuperci după ploaie, din acei mulţi viteji care se arată după luptă. Un lucru e clar: l-am pierdut, iar valoarea României cu tot ce înseamnă ea a mai scăzut puţin.

Am citit recent o poezie de-a lui care mi s-a părut incredibil de relevantă. Da, relevant e cuvântul cel mai potrivit. De-a dreptul crudă prin realismul ei. Dacă în poeziile mai vechi apare exuberanţa şi energia specifice generaţiei lui, poezia asta e plină de o linişte cutremurătoare. Frumos şi trist, frumos şi trist, ca toate lucrurile cu adevărat importante…

**Prea târziu, la Paris **

  • *

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,

n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,

unde sunt, mă trezesc doritor să rămân

şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

  • *

  • *

Nu-i de mine nimic din infernul modern,

eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,

pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,

orice drum la Paris mi se pare prea greu.

  • *

  • *

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,

ce să caut aici, fără nimeni din toţi?

invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,

dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

  • *

  • *

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,

amintirea s-a şters, în memorie-i gol,

era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,

de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

  • *

  • *

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,

dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,

*îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi, *

pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

  • *

  • *

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,

noapte bună, oraş al eternei lumini,

prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,

hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,

e prea scump pentru mine să mor în străini.

  • *

Paris, 1995

Despre Păunescu cel mai bine pot vorbi poeziile lui. Păcat că vorbesc o limbă necunoscută de nimeni.

Te salut, maestre!

Updated: