Over and over again…

3 minute read

Richard Clayderman – The Phantom of the Opera

Bine-ai venit într-una din insomniile mele. Biscuiţi, suc… vrei ceva ?

Săptămânile mele au fost din ce în ce mai grele. Îmi pierd vasta energie cu care am fost înzestrat, puterea de concentrare, integritatea şi chiar sănătatea. Încep să semăn tot mai mult cu un om care se trezeşte dimineaţa, se duce la muncă, se stresează, se întoarce şi doarme. Şi totul e o repetitivitate imbecilă pe care n-o mai suport şi care mă asaltează din ce în ce mai mult.

Este asta ceea ce vreau de la mine ? Mă mulţumesc lucrurile care mă bântuie? Obişnuiam să cred în alte lucruri, să mă regăsesc în alte lucruri şi să-mi extrag energia din alte surse acum secătuite sau indisponibile.

Săptămânile mele sunt din ce în ce mai grele. Am descoperit că trebuie să urmez un tratament nu uşor de suportat, de multe milioane, o consecinţă a faptului că vreau să răstorn lumea de la o vârstă fragedă. Nimic mai deplorabil – ar trebui să-mi văd de tinereţe şi de micile bucurii simple ale ei. Expresia „să fac ce-mi place” îşi pierde din ce în ce mai mult sensul, locul ei fiind luat de altele care nu-mi dau pace ca „trebuie s-o fac şi pe-asta” sau „asta şi gata” sau „hai că nu mai e mult”.

Unde sunt zilele în care scriam poezii ? Mi-e dor de ele, erau fantastice prin mulţumirea pe care o aveam şi prin faptul că simţeam că aduc o îmbunătăţire a părţii nevăzute a lumii, mai frumoasă. În ultimul timp aduc doar o înrăutăţire a lumii vizibile, carnivore şi parazite. Sau când îmi spuneam „vreau să merg acolo” sau „vreau să fac asta” şi făceam lucrurile astea cu bucuria unui copil care descoperă o nouă jucărie? În loc să mă cizelez, să fac din mine un copac armonios, cu crengi rămuroase şi puternice, ca aceia pe care-i desenam prin gimnaziu şi liceu, devin din ce în ce mai mult o bălărie rezistentă, spinoasă şi deformată. Multe lucruri au apus pentru mine şi mă regăsesc în noaptea tenebroasă a naturalităţii urâtului. Sau, după cât mă cunosc, soarele acestei naturalităţi a răsărit şi pentru mine.

Devin din ce în ce mai mult ceea ce nu vreau şi dependenţa mea de acest eu de acum creşte. Mă simt asaltat de acest cerc vicios al tuturor zilelor în care orice zi nu mai e specială; sau poate că e specială într-un sens negativ. Nu mai sunt entuziasmat, nu mai sunt încrezător, nu mă mai fascinează şi nu mă mai surprinde nimic bun.

Săptămânile mele vor fi din ce în ce mai grele. Mă întreb dacă asta e drumul normal parcurs de un om într-o viaţă de câine sau dacă un meteorit a căzut pe partea mea de pământ, lăsând urme şi afectându-mi productivitatea. Nimic bun nu apare la orizont şi soluţiile mele pentru o îmbunătăţire a situaţiei întârzie să apară. Uită-te şi tu, ăsta e un post după multe zile în care n-am avut timp să mai scriu nimic. Iar acum nu am timp disponibil, pur şi simplu nu pot să dorm. Nu prefer să stau în pat cu ochii în tavan întorcând pe toate părţile aceleaşi întrebări şi răspunsuri care nu mă satisfac. Poate tu o să citeşti toate astea şi-o să realizezi că şi în tine sunt lucruri care nu-ţi aparţin. Nu-ţi doresc aceleaşi chinuri, poate tu vei reuşi să te descătuşezi mai uşor de „cortina de fier” care cade până la urmă cel puţin o dată pe fiecare om.

Updated: