O zi memorabilă!

5 minute read

Am fost prins! M-au prins, nenorociţii…! M-au ars la buzunare! Epoca mea de glorie s-a încheiat…

Nu vă speriaţi, încă nu m-au prins cu adevăratele afaceri necurate, ci pur şi simplu m-au prins fomiştii ăia de controlori fără abonament la Ratb… Da, m-au prins fără abonament, fară bilet, fără nimic.

Asta se întâmpla vineri. Ajung dimineaţa mahmur, obosit şi ca vai de mine la 1mai. Şi încep să aştept hardughia aia de 645 care trebuia să mă ducă în „Chitila mă’sii” (cum l-am auzit pe unul :)) ). Şi aştept eu şi aştept în frig, ploaie, vânt şi praf de nu-mi mai simţeam extremităţile corpului. Peste vreo oră ajunge în sfârşit „sfârşitul lumii” ăla de autobuz. Evrika, intru degerat şi mă aşez deja obosit de atâta aşteptat pe un scaun din-ăla rece ca gheaţa. Strâng din dinţi şi zic „lasă că se poate şi mai rău!”. Asta cam aşa era….

După vreo două staţii, pe la jumătatea drumului spre AdPharma, intră vreo trei-patru comunişti din-ăia de controlori după hrană… şi-mi cere un ciudat din-ăla o „legitimaţie valabilă de călătorie”. Eu mândru îmi scot portofelul şi-i întind cardul ăla nenorocit pe care-l credeam valabil. Ei bine, dragii mei, abonamentul ăla îmi expirase… exact în momentul ăla, exact în ziua aia. Da, pe 12 decembrie îmi exprira abonamentul şi eu habar nu aveam. Ştiam că în perioada asta trebuie să expire şi aveam de gând să mi-l reînnoiesc luni, 15 decembrie, la început de săptămână… Mă rog, verifică oligofrenul ăsta cardul, ticăie chestia aia de câteva ori, opreşte autobuzul şi ăsta mă invită jos cu pretextul că abonamentul meu a expirat. Da’ dă-te tu jos, mă berbecule, nu vezi ce frig e..!!? îţi convine că ai ditamai geaca pe tine şi ditamai turbanu’ îndesat pe cap ca să-ţi acopere prostia! Mă dau jos, ce să fac, nu stau să mă cert cu oamenii prin autobuz… mai ales cu astfel de oameni. Mă ia ăsta şi-mi explică de ce e expirat cardul, că nu-i arată lui nu ştiu-ce pe porcăria aia de sculă a lui… ok mă, înţeleg că mi-a expirat cardul, crezi că o să-mi ţină de cald explicaţiile tale imbecile? Imbecilule!

Plătesc o amendă de 50 ron… „că dacă nu, o să plătesc 150 ron prin proces verbal bla, bla, bla”. Ia, mă, de-aici, amărâtule, du-te şi ia-le globuri de brad puradeilor acasă, ia-ţi şi tu ceva de mâncare că e mare foamea pe criza asta. Fir-ai tu de… insensibil, că puteai să mă laşi în pace pentru o amărâtă de zi în care mi-a expirat cardul. Şi mai eram şi om serios, îmbrăcat decent.. dădeam impresia că nu sunt un maimuţoi care circulă mereu moca. În timp ce mă vrăjea el acolo cu explicaţiile lui trece un şmecher cu maşina şi le strigă comuniştilor: „aţi ieşit la hrană de sărbători, firea-ţi ai dreacu de controlori jegoşi…” Ah, ce-a durut asta şi ce bine i-a zis-o!

Dar asta e… s-a întâmplat. Măcar să fi plătit amenda, dar să nu mă dea jos în frigul ăla şi, mai ales, între staţii ca să mai merg niţeluş prin frig pănă la staţia numită simbolic şi sugestiv „Minerva”. Noroc că nişte copii m-au distrat prin râsetele şi jocurile lor că înnebuneam de frig şi nervi.

Peste altă jumătate de oră de aşteptare vine înconjurat de o aură dumnezeiască un alt 645. „Hai, mă, fiţi-iar hârbu-al dracu!” zice unu de lângă mine… şi bine zice. Mă urc amorţit şi aproape mort în hardughie şi dă-i, dă-i până la capăt. Am ajuns în sfârşit la serviciu… pe la ora 1. Greu, greu tare am ajuns… credeam că n-o să se mai sfârşească memorabila călătorie.

Mă aşez liniştit la birou, îmi trag sufletul, îi povestesc lui Răzvan, colegul meu, peripeţiile prin care am trecut şi probele la care am fost supus. Mă duc să-mi iau o cafea… şi ce-mi văd ochii? O căciulă alerga pe-acolo pe holurile de la AdPharma. Măi să fie…! Era de fapt o mână de om, un copiluţ cât o ghindă, îmbrăcat în costum naţional şi cu ditamai căciula pe cap de nu se mai vedea, săracul, nimic de el. Încep să zâmbesc şi să mi se dezmorţească oasele… şi văd alte căciuli de-astea alergând şi zbenguindu-se pe-acolo. Măăăăi să fie…! Am început să am halucinaţii sau ce dracu? Am îmceput să văd omuleţi şi căciuli alergând peste tot…!? Şi mai apar şi alţii.. şi alţii. Aoleu, n-am halucinaţii… e vreo invazie, ceva, de omuleţi verzi îmbrăcaţi în costume naţionale româneşti!

Adevărul era totuşi că nişte copiluţi veniseră acolo la AdPharma să ne (în)cânte cum ştiau ei mai bine. Văd că în sala de mese s-a făcut loc pentru ei, colaci şi dulciurele peste tot… wow, asta da primire! După un timp şi-au început spectacolul. Au cântat, au dansat dansuri populare şi ne-au distrat la culme. Şi altă culme: au dansat chiar şi un dans tradiţional de prin zona Siriului… a munţilor Buzău, în apropiere de care îmi am şi eu rădăcinile: „Hora fetelor de la Siriu”. Am rămas aşa mască… ia uite, mă! În deşertul ăsta de la marginea Bucureştilor au venit unii mici să-mi danseze mie hora fetelor de la Siriu. Mi-au adus aminte de vremurile când eram şi eu „flăcău” şi dansam cu foc pentru alţii… la festivalurile anuale de muzica populară din Plaiu-Nucului, Lopătari (jud. Buzău), de serbările de sfârşit de an şcolar, de instructorul nostru din gimnaziu care se întâmpla să ne fie şi profesor de matematică… apoi de liceu, de toate evenimentele la care echipa noastră de dansuri făcea senzaţie (cel puţin printre profesori), de Premiul 1 câştigat la Festivalul Elevilor Buzoieni (parcă aşa se numea) din 2007 sau 2008… nici nu mai ştiu exact.. am dansat peste tot.

Poate am început funky articolul ăsta.. şi îl termin nostalgic. Dar asta e, de-asta a fost ziua de Vineri o zi memorabilă. Şi-au mai fost şi altele, dar poate o să vi le povestesc altădată… sau niciodată :p

Vă las cu bine! Să fiţi sănătoşi şi voinici ca şi copiluţii ăia de la AdPharma pe care n-o să-i uit niciodată…

Aş mai avea de zis, dar trebuie să-mi mai şi câştig pâinea pe ziua de azi. Numai bine!

Updated: