O nouă zi în Herăstrău

2 minute read

Da, am încărcălit câteva pagini ca să-mi testez pixul… Merge bine, măcar dacă l-aş ajuta şi eu puţin.
Vânt, nori, valuri (de când sunt valurile aşa mari în Herăstrău ?), lume puţină care se învârte pe aici. Ce să mai vrei ? Să tot scrii…

– Lasă-l, mă, nu-l suna acu’ ! Dacă s-o fi culcat şi el la zece…

– Hai! Stai! Stai cuminte! Cum vrei să ne plimbăm amândoi dacă nu stai lângă mine ? (Vorbea cu câinele ei, evident)

– Şi eu i-am spus… mă, tu ai grijă ce faci acolo că nu e de glumă. Te pot da afară oricând şi te trezeşti pe drumuri…

– Ia-o, fă, şi p-aia… ţi-e lene să te-apleci? Parc-ai fi cărat toată noaptea pietre pe spate (două doamne „verzi” care făceau curăţenie).

Şi ăştia nu mai termină clădirea aia de la P-ţa Presei. Tot rotesc scula aia mare şi galbenă pe deasupra (de parcă asta m-ar deranja pe mine acum).

Ideea e că am venit în Herăstrău mai întâi să-mi încep ziua de muncă liniştit şi împăcat (cu oamenii care se învârt aici?). Nori sunt, pustiu e, deci totul e ok. Când am ajuns aşa antisocial? In loc să mă duc la bere vin în Herăstrău să scriu aberaţii.
Probabil că vremea liceului şi-a pus amprenta destul de mult asupra mea şi a viziunii mele. Şi plimbările din miezul nopţii de pe Libertăţii, unde stăteam (în Buzău), şi Bălcescu, pe unde treceam adesea, m-au învăţat că liniştea şi melancolia se pot regăsi una în cealaltă doar atunci când merg singur de nebun prin câte un loc şi stau şi mă benoclez la toate detaliile. De exemplu la chestia aia care pluteşte voioasă mai încolo pe lac… nu-mi dau seama dacă-i un excrement, un dop sau o bucată de lemn…

Iar canapeaua asta verde chiar nu e confortabilă deloc. Mi-ar fi plăcut să am ditamai fundul, să fiu gras şi rotund şi să nu simt scândurile astea pe sărmanele mele oase. Am auzit (citit de fapt) că ăştia vor să pună prin sectorul doi bănci de lux, din nu-ştiu-ce lemn special de esenţă nu-ştiu-de-care. Iar tot proiectul acesta o să coste nu ştiu câte milioane de euro. Iar bucureştenii or să pună capul primarilor pe afişe şi or să acorde aceeaşi sumă pentru cine-l prinde pe primar (viu sau mort). Sunt cam sadic, ştiu.

Iar insula aia de peste lac (cred că-i peninsula mai degrabă) mi se pare Tărâmul Fermecat al Celor Fără de Griji. E aşa de linişte şi pustiu şi verde spre portocaliu (mi-a ieşit rima, ştiu) şi e chiar târziu… ar trebui să ajung la muncă. Tare mi-ar plăcea să înfoerbânt bicla până pe Tărâmul Fermecat al Celor Fără de Griji… dar chiar nu mai e timp. Poate diseară sau poate mâine… sau poimâine. Poate vreodată…

Pe de altă parte nici n-aş putea fizic. Cauciucul de pe spate e varză, e desumflat de tot.

– Domnu’, vedeţi că aveţi cauciucul desumflat pe spate!

Da, mă, ştiu, l-am văzut, l-am şi simţit… dar nici că-mi pasă. Dă-l dracu, poate se umflă singur la loc…

Updated: