O noapte memorabilă!

5 minute read

E 3 dimineaţa şi nu am ce face. N-am de gând să-mi dorm viaţa, aşa că o să mai scriu ceva pe-aici. După cum vedeţi blogul şi-a cam schimbat faţa în ultimele zile. Cu greu am reuşit să-mi fac timp să mă ocup de el şi-a ieşit ce-a ieşit, sper să vă placă.

Joi seară am fost la „Balul Bobocilor” al ăstora de la Cibernetică din ASE. Ce idee, să ai balul joia, în mijlocul săptămânii, când toată lumea are altele de făcut şi nimănui nu-i arde de petreceri. Dar probabil aşa e facultatea, toate se fac pe dos şi fără rost… Am stat până pe la vreo 2-3, după care am ajuns acasă, dimineaţa urmând să merg la serviciu… „c-aşa-i românu’ când se-nveseleşte…”.

În metrou până la Victoriei am ascultat interesat conversaţia a două unguroaice care erau chiar lângă mine, curios fiind cam cum se comportă ungurii în conversaţie, cam cum gesticulează… şi m-am convins: total aiurea. Mulţumesc Domnului că nu m-am născut ungur. După doar câteva minute de ascultat maghiară m-am trezit buimac că nici româna nu mai puteam s-o înţeleg ca lumea. Urâtă limbă, mă frate, vă daţi seama că ungurii o vorbesc şi ascultă în fiecare moment..? De-aia poate sunt aşa cum sunt… 😐 Mă rog, să trecem de la rasism la balul ăsta… În drum spre căminele de la Moxa intru într-un magazin să-mi iau ceva de-ale gurii că eram lihnit, chiar în magazinul ăla urât în apropiere de cămin. Pe lângă nişte sandwichuri vreau să-mi iau un kg de banane şi-i zic amabil femeii ăleia: „Aş vrea şi eu un kilogram de banane, vă rog.” Şi ea-mi zice foarte indignată: „Şi vrei să ţi le dau eu!??” Rămân şi mă uit prostit la ea… Cum adică, eşti vânzătoare, cine dracu vrei să mi le dea? Hai că o sun pe mama să vină repede la Bucureşti şi să-mi dea ea kilu’ de banane că pe tine te doare-o lene într-un aşa hal…! Zic naiv „da…”. „Ia pune mâna şi ia-ţi tu din cutia aia nişte banane!” Aaa, va să zică asta era… bananele erau la sute de centimetrii depărtare într-o cutie magică pe care nu o putea deschide decât un flăcău de împărat călare pe un cal bălţat. Mă duc ca hipnotizat spre cutia cu banane, îmi iau acolo un mănunchi de banane, nevenindu-mi încă să cred ce dracu se întâmplă… Auzi cucoană, poate-ţi bag toate bananele astea în fund!! Aşa pe rând, una câte una şi dacă mă mai enervezi mult şi câte două odată! La dracu, vreau şi eu nişte nenorocite de banane, mai trebuie să trec şi alte probe de foc pentru asta…? Cam aşa-mi venea să-i zic, dar fiind crescut într-o familie de oameni care m-au îndesat cu respect am tăcut liniştit şi tâmp, mi-am luat bananele şi m-am cărat de-acolo. Doamne, frumoasă ţară e asta în care trăiesc!

Am ajuns prin căminul D, îi zâmbesc frumos cucoanei de-acolo şi-i zic „bună seara!”, ea mă-ntreabă „băiatu’, tu stai în cămin?”, eu o mint frumos fără să mă opresc din drum „da, la 113”, ea zice „bine”, eu ajung la bezmeticii ăştia de la 113 pe care-i găsesc împrăştiaţi printre laptop-uri, calculatoare, cabluri, adidaşi, cd-uri, farfurii, pahare, sticle în care nu găseai un strop de apă şi altele… Ca-n cămin, frate! Duşuri, geluri, parfumuri, bani, bilete şi-am plecat spre Krystal, destinaţia noastră de vis pentru seara aia. Într-un sfârşit am ajuns acolo puzderie de inşi. Am intrat, veselie, zgomot, fum. Muzica nu a fost proastă, nu.. deloc; a fost chiar imbecilă !! Mă aşteptam la mai mult de la un club despre care auzisem numai de bine. Poate astea au fost preferinţele celor care au organizat amărâtul ăsta de bal, cine ştie… Au venit şi ne-au plictisit Dj Project (aflaţi încă în stadiu de proiect se pare…),Voltaj cu cheliosul ăla, a fost şi concursul ăla idiot de miss şi mister bla, bla, bla. Am plecat pe la 2 şi ceva, am trecut pe la cămin (unde mă dusesem direct de la serviciu) să-mi iau lucrurile, mă urc într-un taxi, văd stupefiat că pe şofer îl chema Guţă Lucian sau Guta, dracu să-l ia. Şi mai avea şi-un chef de vorbă de m-a înnebunit de la Moxa până în Cotroceni. Am ajuns acasă şi-mi venea să urlu de nesomn şi oboseală. Ca un bonus la o zi minunată văd că nişte imbecili au cam ras toate crengile din copacii de pe Joliot Curie, făcându-le mormane pe trotuare.. Poate aşa se face toamna ca la vânturile iernei să nu cadă crengile alea pe bizonii care trec pe trotuar, dar parcă prea de tot le-au tăiat. Acum zici că ajung pe lumea cealaltă unde mă aşteaptă un peisaj apocaliptic în totală concordanţă cu nişte versuri pe care le-am citit într-o zi pe un forum:
„Copacii plangeau cu frunze udate
Si oamenii nu mai erau oameni.
Treceam printre blocuri daramate
Strigand luminei sa vie…
Dar ce lume pustie
Cu vise desarte !”

Am adormit aşa îmbrăcat cum eram, ce rost avea să mă mai dezbrac, peste câteva ore trebuia să plec iar. Mă trezesc pe la 7 şi ceva, mănânc nişte chestii pe care le găsec în frigider, o dau dracu de facultate şi plec într-un drum anevoios tocmai spre 1 Mai… Acolo stai şi aşteaptă autobuzul ăla nenorocit, 645, care nu mai venea, fir’ar al dracu de autobuz că era un frig şi-un vânt de-ţi venea s-o iei la fugă numai să nu stai într-un loc. Plus că o femeie bezmetică mătura strada de praf şi frunze exact acolo în staţie… îmi venea să urluu! Peste o oră ajunge în sfârşit şi autobuzul care mă duce tocmai la capăt de linie, la A&D Pharma. Sunt fresh şi happy cu o zi de muncă în faţă… Ce dracu să mai vrei de la viaţă?

Updated: