Mi-e dor

1 minute read

Mi-e dor de ploile de toamnă şi zilele acelea în care mergeam la şcoală cu o bucată de nylon în cap, de poteca din stânga casei pe care mergeam totdeauna cu capul plecat după cine ştie ce gâză, de fasolea obosită şi galbenă urcată pe araci strâmbi, de merii plini cu mere colorate în verde şi roşu pur, de soarele care răsărea întotdeauna prin surpindere, de iarba udă de dimineaţă, de furcile cocoţate în spinările gospodarilor pe care mereu îi salutam, de Ivăneţu, mereu somnoros şi rece, de avioanele ce desenau linii subţiri şi drepte care mai apoi se transformau în dungi groase şi curbe, de frunzele după care alergam, de ghiozdanele mari, întotdeauna pline cu cărţi şi mere, de fierarul satului întotdeauna simpatic şi ameţit de rachiu, de curtea şcolii improvizate într-o cameră închiriată de la un consătean, de terenul de fotbal, de prunii în care ni se spărgeau mereu mingiile prea subţiri, de desenele din cărţile şcolii primare, de sunetul clopoţelului, de uniformele fetelor, de părul vâlvoi al învăţătoarei, de desenele simple de la ora de desen, de farmecul clasei cu 9 bănci diferite între ele, de mirosul gumei de şters, de soba unde ne pârleam mereu gecile de iarnă, de bulgării de zăpadă şi frigul ce ne învineţea. De tot, de tot, de tot! De tot mi-e dor şi toate astea n-or să se mai întoarcă niciodată.

Doar noi vom rămâne oameni, mereu alţii, mereu bezmetici, mereu alergând, mereu privind şi minunându-ne, mereu plini de toate, veseli sau trişti, mici sau mari. Mereu schimbaţi.

Chiar mi-e dor…

Updated: