Mi-aştept bătrâneţea

2 minute read

Încă o sâmbătă noapte fără somn. De fapt e duminică dimineaţă. Oare pot să mă duc să votez acum, mă primesc ăştia de la urne ? Asta ca să le-o iau înainte bătrânilor care se duc primii la vot în drum spre biserică.

Voi aţi văzut cât de extaziaţi sunt bătrânii când vorbesc despre vot ? Ce zâmbet, ce încredere. E trist totuşi, România a devenit ţara în care printre singurele bucurii ale bătrânilor se află şi dreptul la vot, când părerea lor chiar contează.

Mi-aştept pensia. Vreau să am 60 de ani, să stau pe fotoliul din mansarda marii mele case câştigate prin muncă cinstită, să-mi beau ceaiul fără zahăr (nu face bine la inimă), să mănânc câteva pişcoturi ecologice (altceva nu face bine la stomac) şi să suspin după vremurile tinereţii în care alergam, vorba lui Iliescu, „precum cârlanul”. Să-mi scriu memoriile pentru puţinii fani din rândul doamnelor „cu spiritul tânăr, sincere şi singure”. Să văd apusuri care să semene cu o floare maare de floarea-soarelui şi răsărituri somnambule (n-o să fiu eu treaz de plăcere la orele alea, probabil îmi fac vreo injecţie). Să-mi număr colegii de liceu care au mai rămas în viaţă şi să-mi dau seama cu stupiditate că mă aflu printre cei norocoşi. Să-mi chem şoferul să mă ducă la Nehoiu într-o vizită fulger ca să suspin după primele amintiri ale copilăriei. Şi multe altele.

Sper doar să mai fiu lucid şi să fiu mai credincios, probabil astea vor fi lucrurile pe care le voi aprecia cel mai mult. Să fiu în putere, precum bunicul meu de 82 de ani de la ţară, să pot să mă plimb în linişte, să apreciez un medicament mai mult decât orice prăjitură, să ascult melodii mai vechi decât mine şi senil să mă îmbrac cu cel mai bun costum doar ca să mă plimb prin casă şi să privesc tablourile pereţilor din ce în ce mai strânşi, mai apropiaţi de mine.

De-a lungul vieţii ceea ce numim casă reprezintă 6 pereţi care se restrâng din ce în ce mai mult până ajung să formeze un sicriu. Ştiu, sunt sadic, mi s-a mai spus.

Am în mine ceva din rândurile lui Cioran pe care-l citeam cu frenezie în liceu de credeau ăştia că vreau să mă sinucid. Când aud de „liceu” în general mi-aduc aminte de primăverile însorite şi străzile pline de noroi şi zăpadă topită care înconjurau tăcute Haşdeul – neînţeles de atât de mulţi. De hainele primite de la alţii pe care le purtam, de tăcerea mea pe care o primeau mai toţi fără măsură, de orele cu iz de chiul, de gălăgia din clasa aia de pe colţ, de nevoia mea de a fugi.

Oh, fuck, cred că deja am îmbătrânit.. uită-te şi tu cum povestesc. Ar fi tare să mă trezesc în timp ce scriu că sunt bătrân.. şi să zic „now what?”.

Sper încă să descopăr ceea ce mă defineşte, ceea ce mă mulţumeşte, ceea ce mă face mai bun, ceea ce mă linişteşte. Nu ştiu dacă să-mi scriu previziunile despre bătrâneţe mă ajută prea mult.

Ştii ce mă enervează ? Că unii care citesc acum lucrurile astea încă n-au înţeles nimic, că râd în continuare neîncrezători şi ironici. De ăştia chiar mi-e milă, poate o să-i pun pe biletele de vii şi morţi când, la bătrâneţe, o să merg pios la biserică în fiecare Duminică.

Rod Steward – Sailing

Updated: