Interpretează-mă

3 minute read

Oameni sunt diferiţi, trăiesc diferit, au vieţi diferite care urmează cursuri diferite. Trăim istorii diferite şi aşa au făcut şi înaintaşii noştrii. E imposibil să aplici reguli, strategii de viaţă pe toţi oamenii, să dai acelaşi sens existenţei tuturor.

Adevărul e că nu există nimic singular; există ceva care se găseşte sub diverse forme. Nu există lucruri, ci forme ale lucrurilor, nişte haine pe care le îmbracă. La fel e şi cu oamenii, nu poţi spune că un om e bun sau rău, ar trebui să existe sau nu, e din oala aia sau cealaltă. Oamenii au părţi bune şi rele, sunt buni şi răi, se manifestă într-un fel sau altul – au forme. Forma pe care o îmbrac acum s-ar putea să nu mai corespundă cu forma pe care o să o îmbrac mâine. Mi-a fost greu o perioadă să înţeleg lucrul ăsta şi alternativele pe care le oferă. Că tu însuţi poţi fi diferit de tine înusţi în diverse momente ale vieţii. Nu poţi fi la fel în toate momentele vieţii tale, nu te poţi purta la fel cu toţi oamenii, chiar şi lucrurile în care crezi profund nu rămân la fel. Nu există o constantă în viaţă sau dacă există este cea a schimbării. Lucrurile se schimbă constant 🙂

Ca să mă reîntorc la punctul din care am plecat… după tot ce am citit despre filosofiile oamenilor, după ce am început să secătuiesc ce se poate secătui din domeniu îmi dau seama că… tot ce ştiu e greşit. Scopul filosofiei e de a aplica reguli pentru majoritatea oamenilor, de a găsi căi comune, de a converge, de a tinde către un punct de echilibru. Ceea ce e fundamental greşit. Tind să cred că există milioane de dumnezei, câte unul pentru fiecare om, milioane de filosofii, de moduri de a înţelege viaţa, milioane de alternative. Iar asta înseamnă libertate: a alege. A alege ce vrei şi ce e mai potrivit pentru tine însuţi. Poţi alege ne-contrâns, deci eşti liber. De aici totul depinde de tine. Vei spune că aici apare filosofia, că scopul ei e să te ghideze din acest punct, din care realizezi că eşti liber să alegi. Însă nici aici nu e locul ei. E ca şi cum ai spune “Ghiţă, ce alegi, 1 sau 2 ?” Şi Ghiţă zice 1. Apoi tu îi zici “ok, dacă ai ales 1 înseamnă că urmatoarea decizie dintre a) şi b) este b). Hai să-ţi zic cum faci cu b) […]”.

Dacă filosofia ar fi un om, ce i-ai spune ? Eu i-aş spune “lasă oamenii în pace!”.

Lumea nu e ceva real, e doar o colecţie de interpretări. Iar acolo unde mai multe interpretări coincid oamenii spun că au dat de ceva real. Asta-i tot. Realul meu poate nu-i realul tău şi invers. Iar asta-i foarte just. Spor la interpretat!

Cred că în fiecare om e un eu şi un ne-eu. Un fel de Ying şi Yang, un alb şi-un negru. Un “ceva” care e negaţia lui însuşi, ceea ce duce la o dualitate, la o separare a puterilor… în tine însuţi. Unul te duce într-o direcţie, altul în direcţia opusă. Iar echilibrul unui om cred că vine din modul în care unul din euri îl învinge pe celălalt. Dacă ambele sunt puternice, atunci vai de om. Dacă unul e mai puternic decât celălalt atunci omul e mai stabil, mai straight-forward, mai echilibrat în general.

Eu fac parte din prima parte, adică sunt în grupa de oameni în care ambele părţi componente sunt puternice şi se ciondănesc continuu. Se contrazic, se ceartă, se bat, iar totul e o luptă permanentă pentru că nico parte nu cedează. Adică vai de mine 🙂 E ca şi cum în mine ar fi de fapt doi oameni, unul vrea să o ia la stânga, celălalt la dreapta. De aici rezultă un mers înainte în zig-zag, oscilant, nehotărât, enervant. Nu, asta nu se manifestă în mersul pe stradă, ci în undeva adânc în mine însumi. A, mi-a venit în minte un exemplu: creatura aia, Gollum, din “Stăpânul Inelelor” 🙂 ceva de genul ăla.

Updated: