Home, sweet home

1 minute read

Am o seară ca-n vremurile vechi. Sunt acasă, în vechea mea cameră.

E cald… ok, să recunosc, foarte cald. Îmi place căldura şi asta am realizat după ce am scăpat de camera friguroasă din Buzău. Am rămas aproape traumatizat de frig când am plecat de acolo. Avea gemurile foarte varză, aproape aveau găuri în ele, iarna intra zăpada pe sub uşă. Căldura care venea de la soba cu lemne se ducea peste noapte în locuri mai calde probabil. Camera era ca pixu: foarte strâmtă, dar foarte înaltă. Care e scopul caselor înalte? Iar femeia căreia îi plăteam milionul pe lună îmi spunea că e mult prea cald la mine. Ea, care umbla mereu ca un zombie cu n-şpe geci pe ea. Ce să-i faci, trebuie să le faci faţă tuturor şi să mergi mai departe.

De unde plecasem… da, ca e o seară ca-n vremurile vechi. Că e cald şi bine. Şi e acasă. Am o pisică mică aici în cameră care toaaaarce luniştită lângă sobă, mai-mai că îmi face poftă să torc şi eu. Are chef de joacă; s-a urcat în pat şi stă clipind. Când mă uit la ea clipeşte ştrengăreşte ca o femeie urâtă pe care ai băgat-o în seamă… nu v-aşteptaţi la comparaţia asta, aşa-i? 🙂

E aşa de bine să fii pisică. Stai la căldură toată ziua, ai o dublă sursă de venit: stăpânul şi natura, ai o blană pufoasă care te apără de orice pat mai neprimitor. Când faci câte o boacănă te ascunzi repede sub o mască de drăgălăşenie nemărginită, îţi foloseşti ochii de pisică, miauni duios de două ori şi gata, jumătate din boacănă e rezolvată. Te mai bazezi pe bunăvoinţa stăpânului în ceea ce priveşte cealaltă jumătate. Iar stăpânul te iartă – doar eşti animăluţul lui iubit, vietate de companie, jucărie anti-stres, motiv de descreţire a frunţii. Ce mai tura-vura, toate îţi surâd. Şi tu le surâzi tuturor. Serios, aţi văzut voi vre-o pisică tristă (lăsând la o parte fotografiile modificate şi nerealiste) ?

Updated: