Dumnezeu e nebun ?

1 minute read

A existat odată un om. Era singur în tot universul, avea totul la dispoziţia lui, putere să facă orice. Fantastic!

La un moment dat s-a simţit singur. A început să-şi închipuie că în el sunt de fapt trei persoane, nu una singură. Foarte frumos, acum erau trei persoane în univers, măcar mai puteau schimba o vorbă, hălădui împreună prin imensitate.

Închipuirea asta n-a fost de-ajuns. De atâta singurătate omul avea coşmaruri, începuse să tremure şi se temea că la un moment dat avea să înebunească. Aşa că în timp ce una din identităţile închipuite ale sale se plimba deasupra apelor şi-a dat seama că ar putea să-şi facă nişte obiecte care să-i mai ţină de urât. A pus totul la plan şi în câteva zile a făcut câteva statuete din lut, apoi altele şi altele. Îi plăcea să se joace cu ele, să creeze comunităţi, să le pedepsească, să le răsplătească. Uneori opera sa îi părea urâtă şi neascultătoare, moment în care distrugea totul. Lăsa totuşi câte un exemplar din fiecare grupă de statuete ca mai târziu să le multiplice din nou. Jocul ăsta a ţinut mult şi părea a fi chiar fun. Până când într-o zi omul se va plictisi iar şi va distruge tot, probabil până la ultimul exemplar. În fiecare zi îi vine gândul ăsta, dar amână tot timpul pentru că ştie că nu are altceva mai bun de făcut. Până când va găsi altceva, o altă idee, jocul cu statuetele e cât de cât ok.

Culmea e că tot ce îşi închipuie se întâmplă cu adevărat. Poate că el nici nu ştie asta. Sau poate că da. Până la urmă omul e nebun, orice se poate întâmpla.

E posibil să fim creaţi de un Dumnezeu nebun, victimă a propriei singurătăţi.

Updated: