Din nou Herăstrău

2 minute read

Pe 1 iunie, când a fost grevă la metrou, am fost cu bicicleta la muncă. Nu aveam cum să nu trec prin Herăstrău, era deplasat să nu trec pe acolo. E primul loc de care m-am îndrăgostit când am venit în Bucureşti, e primul loc în care am găsit un crâmpei din “acasă”, primul loc în care chiar m-am simţit bine pe acest teritoriu haotic şi stresant al Bucureştiului. Un loc în care şi acum mă duc cu cel mai mare drag, un loc în care mă regăsesc şi care mă îmbogăţeşte cu fiecare ocazie.

Era foarte dimineaţă, aşa că lume nu prea era. Câte unul, doi care şi-au luat inima-n dinţi şi-au ieşit la alergat sau biciclit. Îi admir; de obicei, pe vreme rea, oamenii stau ascunşi pe unde pot – unii ies în toată splendoarea vremii şi o înfruntă, o adulmecă, o simt. Şi mie îmi place să fac asta.

Poate şi voi aţi avut sentimentul ăsta pe care l-am avut eu. M-am aşezat pe o bancă, într-un loc de unde se vedea foarte bine lacul şi tot. Un câine a venit somnoros, s-a postat lângă mine, apoi voia să “dea noroc”, ridica aşa laba în aer ca să “dau şi eu mâna” cu el. Ştiţi cât m-am chinuit cu câinii mei de la ţară să facă asta ?? Mult, cu unii nici n-am reuşit. Pe când ăsta a venit direct la mine şi a făcut asta. L-am mângâiat, pentru că merita ce-i drept, era foarte simpatic. Pe deasupra, după ce mângâi un câine el arată ca un om îndrăgostit: se uită duios şi te urmează. Nu se mai dezlipea de mine, stătea şi se uita în aceeaşi direcţie cu mine de parcă ar fi zis “mişto vreme, nu?”. Da, man, chiar mişto.

Avem aşa multe de învăţat de la animale, cu toate că ne considerăm “animale superioare”. Adevărul e că suntem nişte animale ratate, nicidecum superioare. Ele ştiu să-şi păstreze devotamentul adevărat, dar totodată independenţa şi libertatea.

Oamenii sunt prin definiţie posesivi. Când vedem ceva frumos avem imediat tendinţa să înregistrăm, să fotografiem, să memorăm. Cu toate că sunt “afon” la desen/pictură, am avut un impuls putrenic să desenez copacul rămuros din faţa mea, de lângă lac. Cam asta a ieşit, pe fundal se vede şi Casa Presei.

[ ![](https://www.claudiuconstantin.ro/wp-content/uploads/2010/06/DSC_5055.jpg "DSC_5055")](https://www.claudiuconstantin.ro/wp-content/uploads/2010/06/DSC_5055.jpg)

În acelaşi timp trece un bătrânel cocoşat pe lângă mine. Şi zice către mine: “Cel mai sprinten care s-a aşezat pe bancă. Bună dimineaţa!”. Apoi a plecat. Înmărmurit, n-am reuşit să-i răspund decât un “…bună dimineaţa!”. Era întradevăr prea dimineaţă pentru majoritatea oamenilor.

Ca o concluzie: n-am considerat niciodată viaţa ca fiind frumoasă sau tristă. Ea e întotdeauna frumos de tristă.

Updated: