Despre moarte

5 minute read

Despre moarte… ce mai poate fi spus despre moarte ?

Poate nimic sau poate tot timpul e ceva nou de spus, tot timpul cineva moare. In fiecare secundă un suflet mai piere, însă tot timpul lumea se teme de moarte şi nu o înţelege. Murim dintotdeauna, cum te mai poţi teme de ceva cu care trăieşti… dintotdeauna ? Cum te poţi teme de ceva ce ţi-e dat încă de la naştere, un destin implacabil ?

De ce ne mai temem, de ce ne mai e frică ? De ce mai plângem, de ce corpul nostru blestemat fuge de momentul pieirii lui ? Nu mai bine ne-am teme de veşnicia vieţii, de gândul că sinele nostru nu se va putea odihni niciodată cu adevărat ?

Temeţi-vă de viaţă şi nu de moarte, căci cu toate că toată lumea se teme, moartea vine ca o destindere, ca o pauză.

Nu e pentru nimeni plăcut să piardă pe cineva, niciodată nu a fost, niciodată nu va fi. O pierdere aduce întotdeauna un gol, un intrând de singurătate, iar asta este fundamentul temerii oamenilor. Intotdeauna ne-am temut de singurătate, conştient sau nu. Urâm cu toţii singurătatea, chiar dacă nu recunoaştem. Iar când pierdem pe cineva ea vine şi mai aproape de noi. Iar asta ne înspăimântă şi ne prăbuşeşte muntele pe care suntem aşezaţi şi pe care îl credem imposibil de dărâmat. Ei bine, toţi munţii se dărâmă la propriu şi la figurat. Oricât de înalt ar fi muntele pe care stăm… se va dărâma într-o zi.

„Dacă medităm asupra morţii măcar 1 minut în fiecare zi moartea nu ne mai înspăimântă şi o acceptăm ca pe ceva firesc.” Recomand aceste cuvinte scrise de Marin Preda, scriitorul atâtora. Şi îmi pare rău că nu ştiu exact varianta citită în „Cel mai iubit dintre pământeni”. O carte pe care o recomand tuturor…

Sunt în tren spre Buzău. O să ajung la o înmormântare. Nimic mai neplăcut, nimic mai înspăimântător şi ultimul drum pe care ai vrea să-l faci. Dar pe care trebuie să-l faci cel puţin de câteva ori într-o viaţă de om. Şi pe care trebuie să-l faci cu o demnitate greu de găsit şi menţinut. E greu să vezi lacrimile tuturor celorlalţi şi să le negi pe ale tale, să le împiedici să iasă. Iar asta pentru că suntem cu toţii umani. Iar corpurile noastre, fie că vrem, fie că nu, tind să fie într-o profundă solidaritate unul cu celălalt, să se susţină, să se ajute şi să treacă peste momentele dificile…

„Nu cunoaştem adevărata valoare a lucrurilor decât după ce le pierdem.” La fel e şi cu oamenii. De ce nu-l apreciem niciodată la justa sa valoare pe cel de lângă noi, de ce nu-l respectăm, de ce nu-i venim în sprijin când îi e greu ? O să-l pierdem mai devreme sau mai târziu şi vom regreta atât de multe lucruri! Atât de multe lucruri ne vor bântui şi ne vor atrage atenţia asupra a ceea ce am făcut sau chiar şi asupra a ceea ce nu am făcut când aveam ocazia.

Acum nu e cazul meu, însă e cazul multora. Recomand ca în momentele dificile să nu ne gândim exclusiv la durerea noastră. Sunt atâţia alţii care o simt poate şi mai profund, şi mai adânc… şi poate au aceeaşi sursă ca şi cea a durerii noastre.

Haideţi să fim alături unii de alţii şi să ne unim nu numai la mersul în cluburi, în baruri, la grătare sau la petreceri. Sunt atât de multe ocazii să fim alături unii de alţii încât… le ignorăm şi le aruncăm la o parte. Din răutate, din lene, din ignoranţă şi egoism.

Va fi înmormântarea bunicului Oanei, devenit şi al meu cu toate nu l-am cunoscut niciodată. Nu trebuie să cunoşti personal pe cineva ca să te simţi legat printr-o modalitate de el. Se întâmplă des să nu avem nicio legătură directă cu cineva, dar cu toate astea să simţim „ceva”. Simţi acel „ceva” când vezi luminile din ochii celui care povesteşte despre o persoană, când vezi pasiunea, dedicarea şi plinul vorbelor adresate niciodată de-ajuns acelei persoane. L-am cunoscut pe bunicul ei prin ea, prin vorbele şi povestirile ei, prin luminile din ochii ei, prin fiorul poveştilor şi vorbele întotdeauna de laudă adresate lui. Un om care se dovedea a fi unul de calitate, un om din acela pe care întotdeauna merită să-l cunoşti. Aş fi preferat să nu-l cunosc azi… nu în felul în care se va întâmpla azi. Un om special, drag multora.

De mic am cunoscut fiorul înmormâtărilor. Şi chiar n-aş fi vrut să cunosc nimic dacă din toate nu aş fi învăţat câte ceva. Fiecare în parte m-a pălmuit pentru ca mai apoi să-mi arate o direcţie de urmat şi procedat. De multe ori învăţăm primind palme şi poate atunci învăţăm cel mai bine pentru o durată maximă. E neplăcut să primeşti palme, dar e atât de benefic pentru oricine. Trebuie primită orice palmă cu toată deschiderea ca să învăţăm din ea şi să ne fie mai uşor la cele ce vor veni. Cu siguranţă vor veni şi altele…

Nu o să revin să scriu cum a fost la înmormântare. Asta nu e un subiect de blog, nici măcar de discuţie. Este un subiect din care înveţi şi care schimbă şi modelează părţi din tine. Nici nu m-aş fi apucat să scriu nimic dacă nu mi-aş fi pus în cap să comunic cu partea voastră ascunsă şi ignorată prin cine ştie ce colţuri din voi. De altfel în luna următoare nu veţi mai citi nimic nou aici. Este ca un miting, ca o campanie dacă vreţi, ca un strigăt către voi. Primul articol pe care îl veţi vedea va fi acesta, lăsându-l aşa cu speranţa că recitindu-l vine mai aproape de voi şi de profunda înţelegere a voastră.

Mi-e somn, mi-e foame şi nu mai am putere… şi nici baterie la laptop pentru că în graba împachetării lucrurilor de azi am uitat să-mi iau încărcătorul. Aveam priză aici în accelerat şi puteam să mai scriu câte ceva. Poate ar fi ajutat pe vre-unul dintre voi şi ar fi schimbat măcar o perspectivă asupra lucrurilor. M-aş bucura mult dacă aş da de gândit măcar unuia dintre voi şi dacă măcar unul dintre voi nu a citit plictisit tot ce am scris. Pentru că de multe ori dacă nu scrii despre ceva concret cum ar fi ce a mai făcut Băsescu, pe unde se mai plimbă Elena Udrea sau cine e fata care l-a sărutat pe Michael Jackson la Bucureşti nu eşti ascultat/citit deloc.

Despre moarte… ce mai poate fi scris despre moarte ? …atât de multe de care nici nu avem habar…

Updated: