De luat aminte

7 minute read

Un fragment interesant din „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler:

„Dar să nu uit. M-am întrebat odată de ce ţine Dumnezeu ca oamenii să-şi mărturisească păcatele şi greşelile. El ar trebui să ştie tot. De ce ţine atunci să ne oblige să spunem tare ceea ce el ştie? Vreţi să vă spun de ce? Ca să ne umilească, domnilor. Ca să fim smeriţi şi umili. De aceea n-aş vrea să stabiliţi vreo legătură între mine şi păcătoşii care fac penitenţă. Eu nu ţin să-mi mărturisesc păcatele, ci să nu-l săvîrşesc pe cel mai grav dintre ele, acela de a nu mai dori nimic. Aşa că vă rog ascultaţi-mă în continuare.

Mi-am dat seama că mă pîndea un mare pericol şi am căutat o soluţie. În ciuda faptului că am avut totdeauna despre Dumnezeu nişte idei pe care bigoţii le-au socotit impertinente, am apelat atunci la religie. Dacă nu puteam crede în dreptatea omenească, am încercat să cred în dreptatea divină. Undeva în oraş locuia un preot bătrîn, care nu mai slujea la nici o biserică şi care trăia retras. Nu-l vizita nimeni şi nici el nu făcea vizite nimănui. Avea un petec de pămînt pe lîngă casă pe care toată ziua îl săpa, chiar cînd nu era nevoie. Cultiva acolo cîteva tufe de roşii şi de ardei, iar pe marginea stratului de legume punea un şir de busuioc. Îmi plăcea să mă duc pe la el. Avea ceva din liniştea unui pustnic care renunţase la toate, inclusiv la dorinţa de a convinge pe cineva, astfel că discutam cu o anumită degajare şi nu se formaliza cînd îi spuneam că eu nu eram ateu, ci păgîn, că în lupta dintre Constantin şi Maxenţiu aş fi fost de partea lui Maxenţiu. El zîmbea blînd şi-mi răspundea că omul de azi are nevoie de damnaţi care să-şi strige de pe cruce speranţa. Şi că Dumnezeu a fost compromis tot de noi cei care i-am dat un nume.Într-o zi, am renunţat, totuşi, să mă mai duc în chilia lui îmbîcsită de cărţi vechi, unde mirosul de mucegai se amesteca cu cel de busuioc. I-am trimis o scrisoare.Înainte de a vă spune ce i-am scris ar trebui să vă spun că bigoţii socoteau impertinentă în special ideea mea că Dumnezeu a decăzut şi că nu el are motive să ne ierte pe noi, ci noi am fi în drept, dacă am putea, să-i acordăm iertarea. Şi poate ar fi necesar să mă explic. Atît cît pricep eu lucrurile, omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitîndu-se spre cer, ci căutînd în sine însuşi ce anume ar putea opune morţii şi neantului. N-am suportat gîndul că sîntem doar pulbere şi atunci am căutat în noi ceea ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola. El s-a născut astfel dintr-o revoltă; a fost, la început, un protest.

*Numai că asta n-a salvat de la moarte pe nimeni. În om a biruit mai departe omul. Pulberea. Peste divinitatea din noi, pulberea s-a aşternut în continuare ca o cunună de lauri omenească. Dumnezeu din noi a fost mereu învins. El nu şi-a putut ţine niciodată promisiunile… Dar nouă ne-a fost şi mai greu decît lui. De aceea rugăciunile au devenit agresive şi s-au transformat în imprecaţie. În loc să-l mai implorăm, am strigat în gura mare că Dumnezeu a murit ca un neputincios… În aceeaşi clipă, ne-am cutremurat. Cum să rămînem singuri în univers? Înainte ca strigătul să se fi auzit peste tot, rugăciunile s-au înălţat din nou… Dumnezeu reînviat astfel este, însă, altul decît cel invocat la început. Cu totul altul. Acesta e un Dumnezeu născut din singurătate şi spaimă. Din teroare. Şi, născut din teroare, el nu putea cîrmui decît prin teroare. A scos deci sabia şi a ucis. A trecut prin foc şi sabie pe cei care nu-l adorau. A aprins rugurile şi în loc să urle, ca înainte, în noi, a început să urle prin beciuri. Şi-a condamnat chiar Fiul să fie pironit pe cruce. Şi astfel, în locul paradisului pierdut, s-a înălţat Golgota. În locul arborelui cunoaşterii, s-a ridicat o cruce. În centrul credinţei a apărut o crimă… Vi se pare că e o blasfemie ce spun? Vă mărturisesc că dacă aş fi devenit profet, aş fi refuzat să devin profetul acestui Dumnezeu involuat. Căci între un Dumnezeu neputincios care se revoltă împotriva morţii şi un tiran care şi-a ucis propriul fiu e o involuţie, nu-i aşa? Eu nu pot să cred că e destul să sanctifici o victimă pentru a te spăla pe mîini. Cel răstignit a regretat, poate, în clipa cînd i-au fost udate buzele cu oţet, iluziile sale despre cer. El a înţeles, poate, atunci că nu există glorie decît pe lumea aceasta. Pentru că, fiu al lui Dumnezeu, el este totuşi om ca şi noi… Dumneavoastră n-aţi simţit niciodată în palme urmele cuielor?… Şi vorbeam de iertare. Numai noi am fi în drept să iertăm. Mai întîi neputinţa. Şi apoi crimele. Dar Dumnezeu nu vrea iertare. Pentru că iertarea l-ar limita. Ar arăta că puterea lui nu e nemărginită şi că Dumnezeu mai poate şi greşi. Or, ce tiran a fost dispus să accepte asta?Prin urmare i-am trimis o scrisoare preotului… Ceea ce mă separă de credinţa dumneavoastră, i-am scris, nu este atît faptul că dumneavoastră credeţi în Dumnezeu, iar eu am avut totdeauna despre Dumnezeu o părere ciudată. La urma urmei, nu mi se pare atît de important că ne deosebim în această privinţă. Metafizica singură, cînd nu e pusă în serviciul unei idei sîngeroase, nu ucide. Dumnezeu n-a devenit sîngeros decît în clipa cînd s-a găsit cineva care să ucidă în numele lui. Ceea ce mă desparte de dumneavoastră este altceva. Credinţa dumneavoastră ne cere să suportăm tot ce se întîmplă, cu gîndul la viaţa de apoi. Aici e, de fapt, problema. Amînînd totul pentru lumea de dincolo de mormînt, dumneavoastră ne cereţi să lăsăm lumea aceasta pe seama celor care se descurcă mai bine decît noi. Amînînd totul pentru Judecata de apoi, vom lăsa toate nedreptăţile neclintite. Istoria este Golgota şi dumneavoastră ne spuneţi că n-avem ceva mai bun de făcut decît să ne suim crucea şi, dacă ni se cere, să ne suim singuri pe cruce şi să întindem mîinile pentru a ni se bate cuiele. Iată ce nu pot să accept.

Iluzia Judecăţii de apoi ne predă istoriei cu mîinile legate, ne lasă la cheremul istoriei, să facă ce vrea din noi. Ea ne cere nu să înţelegem istoria, ci s-o îndurăm. Să ne resemnăm. Să credem că într-o altă lume vom fi răsplătiţi pentru resemnarea noastră de acum. În felul acesta, ne trezim fără nici o apărare în faţa nedreptăţilor. Mai mult, ne po-menim că Dumnezeu a trecut de partea celor care ţin istoria în hăţuri. Dar dacă Dumnezeu face jocul tiranilor nu este şi el un tiran? Dacă el stă pe capră alături de cei care strîng hăţurile în mîini, cum pot eu să-l iubesc? Veţi zice că şi grecii au făcut acelaşi lucru prin Sisif, cu singura deosebire că Sisif îşi urca stînca, nu crucea. Dar între Sisif şi Christos eu văd o deosebire mult mai mare decît aceasta. Sisif speră că stînca lui se va opri, totuşi, într-o zi în vîrf, în vreme ce Christos nu mai speră nimic pe Golgota. El vrea să se urce pe cruce şi e pregătit pentru asta. Christos ştie că nu suie Golgota decît o singură dată. Că la capătul acestui drum nu există pentru el decît răstignirea. Şi că deci el n-are altă speranţă decît să-şi accepte osînda. Sisif vrea să iasă din osîndă. El se revoltă împotriva osîndei sale tocmai împlinind-o. Deoarece la fiecare urcare a muntelui el crede că poate aceasta va fi ultima. Dacă ar fi resemnat, ar rămîne în vale, nu s-ar mai chinui să-şi urce stînca. A urca e pentru el o formă de speranţă, în vreme ce pentru Christos este o formă de a ne arăta calea mîntuirii. Recunoaşteţi, domnule, îi spuneam în încheiere, că între speranţă şi mîntuire este o mare diferenţă. Nu ştiu ce credeţi dumneavoastră în intimitate despre infern. Eu cred că infernul există. Dar cred că există aici pe pămînt. Aşa cum aici pe pămînt e singurul loc unde s-ar putea crea paradisul.Nu mi-a răspuns şi astfel şi acest capitol s-a închis. Încotro trebuia să mă îndrept? Mă simţeam ca un cîine în lanţ. Vroiam să mă smulg şi de-abia aşa lanţul devenea vizibil*”

Updated: