Cerc vicios

1 minute read

Mi-am dat seama zilele astea că ceilalţi oameni sunt pentru un individ doar o piedică; e serie de variabile care te duc la o medie aritmetică, te atenuează, te limitează, te constrâng. Nimeni nu te va susţine cu adevărat pentru că meriţi sau pentru că ei cred cu adevărat în tine – e foarte adevărată vorba aia, „fiecare îşi trage jarul pe turta lui”. Fiecare are propriile interese, propriul orgoliu. Şi nu e nimic anormal, se întâmplă asta dintotdeauna.

Care e soluţia de (con)vieţuire atunci ? Se ştie că omul e dependent de ceilalţi oameni, că e o chestie socială care are anumite nevoi bla bla bla pe care ceilalţi oameni i le pot satisface. Fiecare om e prins involuntar într-o reţea de alţi oameni. Nu poate ieşi din ea, teoretic nu se poate vieţui în afara acestei reţele. Există totuşi excepţii, oameni care au învăţat să-şi stăpânească singurătatea şi să o controleze. Aştia da oameni! Să ieşi din tot jocul ăsta cu miliarde de jucători, să priveşti aglomerarea din exterior – asta înseamnă un nivel superior.

Pe asta se bazează şi economia până la urmă, pe exploatarea oamenilor de către alţi oameni. Asta se întâmplă dintotdeauna, oamenii exploatează alţi oameni care la rândul lor exploatează alţi oameni. Mă întreb totuşi dacă e un lanţ trofic sau acolo undeva există două capete: treapta cea mai de jos cu oamenii cei mai demni de milă şi treapta de sus, unde cineva se plictiseşte şi se întreabă cum de i-au ieşit toate aşa uşor.

Cred totuşi că oamenii-excepţie din paragraful II de mai sus sunt adevăratele exemple, adevăraţii oameni. Să nu depinzi de cel de lângă tine; uite un lucru greu de înfăptuit. Dar din moment ce l-ai realizat te poţi considera zeu. Un zeu nebun şi singur.

Updated: