Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…

4 minute read

Mă gândeam să încep postul ăsta aşa:

“Vreau o revoluţie! Nu ca aia eşuată din ’89, ci una nouă, reală, care să stârpească răul din rădăcină…. […]”

dar n-are sens. Alte planuri de revoluţii, alte “s-o luăm de la zero”, alte “hai s-o facem bine de data asta”. No more. N-are sens.

Oficial nu mai cred în România. Naţionalismul ăsta a început să mucegăiască, să miroasă urât ca un coş de gunoi tipic românesc (gunoiul românesc miroase mai rău decât gunoiul oricărei alte naţiuni). A devenit o lege universală: orice ai încerca să faci bine, în România întotdeauna numărul simpatizanţilor e net inferior celor care ţi se opun şi îţi pun beţe în roate. Clar, indubitabil. Mai e o zicală care mai circulă: “chiar dacă e greu mai încearcă şi o să vezi că se poate face ceva şi în România”. Nu. E o scuză în lipsă de alte soluţii. E heirupism românesc, inutil.

Începe să mi se facă scârbă la propriu. Azi vine unul la uşă şi-mi zice “Gunoierii de jos vă deranjează…ştiţi, e ziua sfintei marii… dacă doriţi să contribuiţi şi dumneavoastră.. ăă..”. A durat un moment de tăcere în care eu mi-am cântărit poziţia pe care să o adopt:

  1. Îi trântesc uşa în nas;
  2. Îl înjur şi-l izgonesc, trântindu-i apoi uşa în nas;
  3. Îi ţin o morală creştinească/calmă/frumoasă despre faptul că cerşitul nu e frumos;
  4. Îi dau o palmă sănătoasă, atât cât să ţină minte că apartamentul 88 îi poartă ghinion;
  5. Îl iau la şuturi serioase, atât cât să ţină minte că blocul 12 îi poartă ghinion;
  6. Îl rup în bătaie, până la epuizare (a mea), atât cât să ţină minte că luna august îi poartă ghinion;

N-am adoptat niciuna din poziţii. Instant, involuntar mi s-a zgâriat un zâmbet acru pe faţă. Am scos 1 ron şi i l-am dat. 1 ron, 10 mii vechi, nu mult, nu puţin. Omul se uită clipind des, ofensat de suma prea mică, inferioară nivelului pe care prestanţa sa îl cerea. Dă să zică ceva, dar eu închisesem uşa scrâşnind din dinţi şi abţinându-mă. Îl aud apoi cum bombăne pe scări. Mă abţin iar să nu ies pe scară să pun în aplicare punctul 6….

Am dat dovadă de mult calm, dar la ce bun ? Omul merita pe deplin punctul 6. Îl merita. Merita să mătur scările alea cu el, aş fi reuşit să mătur tot blocul, omul era durduliu. Dar la ce bun şi asta? Nu era o lecţie pentru niciunul din noi, afară erau probabil mulţi alţii care făceau acelaşi lucru. Nu ar fi învăţat nimeni nimic, iar viaţa şi-ar fi urmat cursul normal: invariabil murdar.

În casă televizorul e deschis. E o emisiune pe un post despre caniculă, invitată actriţa de la meteo… Ce trist, acum în emisiuni prezentatorii se invită unii pe alţii. Cum o să fie mâine ?

“Bună ziua, sunt icsulina vasilescu. Bine aţi venit la emisiunea «în gura mătii». Avem un invitat foarte special: eu. Vom vorbi despre […]”

  • *

  • *

Nu mai suport. În curând ajung la spitalul de nebuni. Nu am făcut nimic greşit ca să merit o ţară de rahat ca asta în care totul e vizibil anapoda, pe invers, în care neputinţa şi ignoranţa zace pe străzi alimentată de oameni de tot rahatul. Peste tot e numai rahat, la propriu şi la figurat. Nu ştiu tu cum te împaci cu toate astea, dar eu nu mai suport. Nu e normal să existe o ţară ca asta, România e de fapt un popor rezultat printr-o mutilare socială. România e o ţară gay, e f**ă în c*r de toată lumea, la orice oră din zi şi din noapte.

Mazăre spune că brandul României e reprezentat de gagicile frumoase, Udrea zice că trebui să ne re-brănduim cultural, că aşa fac toate ţările. Îmi vine să crăp că nu pot s-o pocnesc pe proasta aia blondă care habar nu are că românii nu au unde să se c**e, nu au unde să stea, dar vor să se re-brănduiască, să pună accentul pe cultură. Tu vezi ce văd şi eu ? Sigur nu sunt deja nebun şi toate astea se întâmplă în mintea mea ? Sigur asta e realitatea ? Realitatea asta e creată de noi, zi de zi ? Nu-mi vine să cred…

Câtă vreme Udrea nu e pocnită peste bot vom trăi în aceeaşi mizerie. Câtă vreme primarul Constanţei e unul ca Mazăre vom trăi în aceeaşi mizerie. Câtă vreme nu permitem unuia mai bun ca Băsescu să fie preşedintele României vom trăi în aceeaşi mizerie. Şi multe alte astfel de condiţii, prea multe. Condiţii pe care poporul român, aşa cum arată el acum, n-o să fie niciodată în stare să le îndeplinească.

Nu politicienii sunt de vină pentru cazul “România”. Ci românii.

Suntem coşul de gunoi al Europei.

Updated: