Bucureşti

1 minute read

Da, un nou post despre Bucureşti, despre aglomeraţie, despre ratb, despre cocalari, despre urât, despre România, despre, despre, despre etcetera…

Ca mulţi alţii fac parte din mulţimea aia care urăşte Bucureştiul. Dar nu o ură simplă, ci una din-aia adâncă, din tot sufletul. Cu prima ocazie care mi se va oferi voi părăsi pe veci oraşul ăsta şi nu mă voi mai întoarce niciodată. Deocamdată mă leagă unele lucruri practice de el şi n-am cum să-mi iau zborul, aşa că va mai fi timp de convieţuire cu acest oraş neprietenos.

Ca o moarte lentă, latent, devin unul din ei. Unul din bucureştenii care aleargă non-stop. Cum îmi dau seama de asta?

  1. Mărimea pasului meu este mai cuprinzătoare când merg, iar paşii sunt mai energici.
  2. Bat lunar recordul la ore de muncă.
  3. Străbat pe jos distanţe în timp mereu mai mic.
  4. Prind tot timpul metroul în ultimele secunde şi încap prin minima deschizătură a uşilor.
  5. Fac cât mai multe lucruri în acelaşi timp, altfel risc să nu le mai pot face. Trebuie să fiu mereu în două locuri în acelaşi timp.
  6. Îmi sacrific din ce în ce mai mult timpul liber sau expresia asta, de „timp liber”, îşi pierde din ce în ce mai mult înţelesul.
  7. Enervare e cuvântul ce mă defineşte cel mai des. Sunt nervos mai tot timpul şi irascibil, intolerant şi rău cu ceilalţi.
  8. Nu mai ştiu cum arată un apus de soare… n-am mai văzut de mult unul pentru că nu-l văd din birou.
  9. Ca mulţi alţii simt că tot timpul e târziu. Tot timpul te trezeşti că e deja târziu şi nu mai ai timp de nimic sau nu mai eşti în stare de nimic.
  10. De obicei nu am timp să mă plâng de lucrurile astea.

Şi ar mai fi, însă nu mi le amintesc acum pe toate. Adevărul e că nu-i strică nimănui un pic de Bucureşti. Dar un pic; orice mai mult de pic-ul ăsta riscă să se transforme în stres, plictis de viaţă, probleme de care nu scapi uşor.

Updated: