Amintiri…

6 minute read

Cred că acum e un moment ce poate fi considerat ca făcând parte din prima zi de Paşte… deci cred că ar trebui să zic „Paşte Fericit”.

Zilele astea sunt în Buzău până luni. Aşa că azi, printre castraveţi, morcovi, salate beouf, prăjituri am hotărât să fac o scurtă plimbare prin oraş, prin vechile locuri, pe străzi, pe la liceu.

Mă leagă multe de oraşul ăsta şi de străzile lui. Nu oamenii, ci străzile lui. L-am simţit de multe ori apropiat mie, confident şi un bun ascultător de nocturne, cum îmi plăcea să le zic… oricum, de-asta primul gând pe care l-am avut a fost să-l regăsesc, să petrecem ceva timp împreună, ca nişte vechi prieteni ce am fost.

Multe lucruri s-au schimbat, unele au dispărut, altele au apărut în Buzău. Oamenii mi s-au părut aceeaşi. Alţii, dar la fel. Timpul schimbă, iar consecinţele întotdeauna marchează, ca un câine care-şi marchează teritoriul făcând pipi în diverse locuri. Spun asta din cauză că aceste consecinţe sunt mai mereu negative. Timpul schimbă mai mult în rău.

Am pornit pe Unirii, pe lângă magazinaşe cu iz fals de occident, pe lângă Toledo (o să vă povestesc poate mai târziu urâtul moment petrecut aici), apoi pe-acolo pe lângă McDonalds, pe unde lucrurile se schimbă continuu, pe lângă piaţă, apoi la Dacia, pe la fântână. Vreme frumoasă. Am luat-o apoi pe strada aia înspre Haşdeu, n-o ştiu după nume (Bistriţei cred…), dar sunt clădiri interesante pe ea, pe care le studiam în serile pierdute aiurea şi pe care îmi plănuiam uneori să le cumpăr şi să le ascund sub pereţi de iederă ca să le păstrez arhitectura veche, scorojită, dar care îmi plăcea. Ce are toată lumea cu geamurile astea vechi, ce au aşa special termopanele ? Au invadat orice fereastră. Urât.

Apoi înspre Haşdeu. La fel de bătrân vechiul Haşdeu, ca un bătrân morocănos deranjat că i-ai trezit somul. Un bătrân inteligent, vădit deranjat de schimbările din jur.

M-am gândit apoi că n-ar fi rău să trec pe la vechea mea gazdă de pe Libertăţii, în apropiere de Haşdeu, unde am stat din clasa a 9-a. N-am mai văzut-o din 2008, de când am absolvit acest „bătrân”. Nici n-am mai avut ocazia să trec pe la ea, rareori m-am putut opri prin Buzău. Ce-o mai fi făcând ? Mi-era teamă că o să mă ţină iar 3 ore la poveşti şi-o să mă pună să beau cafea din-aia tare de nu mai dormeai toată săptămâna după ea. Mi-am luat inima în dinţi şi-am trecut de Haşdeu, ale cărui porţi erau închise (incorect lucru!) şi-am mers mai departe către numărul 23.

Se vede de departe verdele ăla spălat parcă de atâtea şi-atâtea ploi (numai eu câte-am prins). A pus termopane (uff!) chiar şi fosta mea gazdă! Măi să fie. Trec de intersecţie şi mă opresc în faţa porţii. Pe geam văd un afiş cu „De vânzare. Telefon 07…”. Hmm, se mută la Bucureşti, avea o fată acolo, şefă de promoţie de altfel în Haşdeu acum mulţi ani. Intru în curte. (Trebuie să precizez: curtea era împărţită în două între două familii, gazda mea şi o familie mai mare) E plină de jucării acum (încă nu născuse vecina când am plecat eu…), haine întinse la uscat pe cele trei sârme. Multe pisici (când au apărut??). Grădina de flori mai săracă decât atunci (în 2008 pe vremea asta săpam pământul ca să fie bun de plantat flori).

Bat în geam, ca întotdeauna când aveam vreo problemă de rezolvat cu gazda. Niciun semn, era şi normal, băteam de mai multe ori până auzea. Mai bat odată, energic, hotărât. Între timp îmi repetam în gând povestea… „ştiţi, nu mai pot să stau.. mă aşteaptă nişte prieteni la Haşdeu, sunt doar în trecere”. Inspir. Niciun semn. Mai bat o dată, mai tare. Nimic. Iese vecina de alături, conlocuitoare a curţii.

„- Aaaaa…

– Bună ziua!

– Bună…

– Ce faceţi..? Doamna Creţu e plecată ?

– Doamna Creţu nu mai e… din septembrie anul trecut.

– … „

Restul sunt doar vorbe. Unde eşti la facultate, ce face copilul, ce mai e nou în vieţile noastre. Vorbe. Nimic de povestit. Un cancer, o operaţie, ceva timp, evenimentul.

Nu-i interesant cum povestesc cunoscuţii moartea unui prieten ? Ca şi cum ar zice „e plecat după ţigări, vine imediat. O cafea ?”. Şi-atunci de ce dracu ne mai temem atâta de moarte ? Dacă în urma ei rămâne o poveste banală despre un om care a fost şi nu mai e. Şi care nici n-o să se mai întoarcă niciodată. De altfel povestea nici n-ar avea cum să fie. Mai tumultoasă la început, după puţin timp de la eveniment, apoi ca o diminuare implicită.

Nu mi-a plăcut niciodată partea asta a timpului, însuşirea asta de gumă de şters oameni.

N-o să fiu ipocrit. Femeia asta nu mi-a fost aproape de suflet. N-o să îndrug acum ce mare om a fost. Era cicălitoare de fel, vorbea mult, povestea prea multe lucruri inutile, uneori era rea cu mine. Dar ce e anormal la vârsta pe care o avea (aproape 80 de ani dacă nu mă înşel) ? Toată lumea e aşa. Eu o să fiu aşa, şi tu o sa fii aşa. Toată lumea. Însă ştiu că era singură. Nişte copii ajunşi bine prin Bucureşti care veneau la ea o dată pe an, maxim. Urât.

Urările de rigoare, mi-am luat rămas bun şi am plecat. Un ultim clinchet al porţii a zăngănit, un clinchet care o să rămână ceva timp în mine. N-o să mă mai întâlnesc niciodată cu el. În vremea liceului îl uram… cum nu aveam voie să vin cu nimeni acasă mă mai strecuram cu câte un prieten să învăţăm noaptea sau să jucăm FIFA (mai plauzibil), iar poarta era cel mai greu pas de trecut. Apoi geamul în care tocmai am bătut, apoi vecinele, apoi geamul de la stradă. Era o adevărată luptă, un scenariu care trebuia bine pus la punct dinainte, altfel tot planul risca dă devină un fiasco, iar noi să picăm drept proşti. Ceea ce ar fi fost o dureroasă lovitură pentru orgoliul nostru de liceeni neastâmpăraţi şi cu prea multă energie.

Drum înapoi, statuia lui Haşdeu pe care unul mai slab de înger a scris „Qui?”, parcul de lângă Haşdeu. Mers de voie…

A fost momentul în care mi-am dat seama că lumea nu stă niciodată. Iar numărul de „adio” spus unor oameni creşte îngrijorător, constant, ca o picătură chinezească. Că sacul de amintiri creşte involuntar şi pe nesimţite, nu e cazul să te îngrijeşti de el. Că oamenii trebuie preţuiţi la vremea lor. Că unele lucruri nu se mai întorc.

Că oamenii mor şi că nu momentul morţii e important şi cutremurător, ci momentul în care îi cauţi şi nu-i mai găseşti la locul lor, acolo unde credeai c-o să-i găseşti întotdeauna. Pur şi simplu nu mai sunt. Nu anunţă niciodată nimeni „X-ulescu nu mai e aici, vă rog părăsiţi sala”, ci pur şi simplu nu se întâmplă nimic, iar omul respectiv pur şi simplu nu mai e acolo. Asta înseamnă pur şi simplu moarte.

De ce stau eu acum în noaptea de Paşti la ora 4 dimineaţa să scriu toate astea ? Hai… noapte bună.

Updated: