Agonicul din mine

3 minute read

Ha, mare pacoste zbuciumul tinereţii. De mult uitasem de duzina de rânduri publicate acum vreo doi ani pe siteul agonia.ro… poezioare scrise din suflet pentru suflet. Pe-asta i-am dedicat-o unui profesor din liceu:

N-am nevoie de numere
să-mi arate ce ştiu,
n-aparţin universului tău pustiu.
Nu vreau cerneala pe hârtie
să-mi facă destin mie,
nici ţie
nu vreau să-ţi ofer
propriile-ţi vorbe sub clar de cer.
Degeaba-mi dictezi nimic cu spor;
eşti şi tu spectator,
adept al celor ce vor
să ne facă să vrem ce nu vrem,
să părem ce vor să părem…
Degeaba!
Nu vreau să-ţi opresc graba,
dar să ştii: niciodată
n-am să-i zidesc ignoranţei casă de piatră.

  • *

  • *

Asta e una mai urâtă, în sensul că aveam sentimente urâte atunci…

*Mi-ascult sufletul plângând

pe străzile funebre ale oraşului.

Plânge sărmanul meu suflet nocturn

cu lacrimi de marmură…

Sub ochiul strâmb al felinarelor

sufletul meu se-ntinde fluid pe asfalturi,

îl calcă oamenii sub roţi,

îl scuipă stanele de lut,

îl arde gerul selenar aspru şi mut.

Îndură sufletul meu şi plânge…
Neliniştit bate prin porţile mari
şi degeaba – sunt din fier.
Îşi simte în spate dinţii rânjind din cer,
un cer fără stele, un cer gri,
un cer înghiţit de goluri pustii.

Se-opreşte sufletul meu şi tace.
Îl mângâie vântul…*

Următoarea, despre obsesiva toamnă, e mai specială. Scrisă prin străfundurile liceului, mai târziu a avut o semnificaţie aparte. Vorbeam în ea despre ultima zi de toamnă… câţiva ani mai târziu, exact într-o ultimă zi de toamnă, pe 30 Noiembrie am cunoscut-o pe Oana 🙂

*Dar tu? Unde erai tu

în ultima zi de toamnă?

Stăteam aşa solitar şi te-aşteptam

cum îşi aşteaptă cerul păsările,

stăteam şi mă-ntrebam de ce în această zi

nu venea nimeni… toţi plecau.

Toţi plecau lăsând în urmă umbrele

a ceea ce au fost; numai eu

mă contopeam cu umbra mea şi poate

chiar şi cu a ta.

Aşteptam şi mă întrebam unde erai tu
în acea ultimă zi de toamnă…
De ce nu erai acolo să-mi aduni frunzele
căzute,
să-mi apleci crengile care se repeziseră
spre cer înaintea mea
şi să vorbeşti cu ele?
Se uitau toţi la mine şi mă dureau
privirile lor pline de milă,
toţi mă înţepau cu privirile lor,
dar nimeni nu-mi spunea
unde erai tu în ultima zi de toamnă…*

  • *

Iar asta, scrisă pe la Biblioteca judeţeană din Buzău în spatele unei tipe care citea, e una din încercările de a face rimă.

*Cu capul plecat între file,

C-o mână pe tâmpla-ţi fierbinte

Torci cu lacrimi textile

Firul poveştii fără cuvinte.

Venind din lumea-ţi de vise,
Din lumea de basme şi gând,
Din cerul de taine promise
Vii şi citeşti la masă plângând.

Din minte încerc să-ţi pictez
Chipul cu mâna-mi de lut.
O să-ţi dedic acest crez:
Cu tine lumea e ca la-nceput.

Sub ochii-ţi cei trişti se adună
Şi dorul şi jalea şi moartea;
Plângi cu mine. Împreună
Ne-om stinge durerea amară cu cartea…*

Mare mi-e surprinderea că le citesc acum şi-mi plac. Rar îmi place ceva când mă uit înapoi. Aşa sunt eu. Şi mă reprezintă în totalitate şi sunt scrise cu cuvintele pe care le-aş folosi şi acum, cu senzaţiile pe care le trăiesc uneori şi acum, la altă dimensiune însă, mai diminuat din lipsa de timp (da, din lipsa de timp).

Lăsaţi-i pe tineri să-şi blesteme zilele, poate va ieşi totuşi ceva pur din asta. O durere pură, o ură pură sau o dorinţă pură – sunt lucruri imense pe care nu toată lumea le poate obţine, lucruri din care înveţi, care te duc undeva, care dau concluzii, învăţăminte, amintiri.

Sunt mândru de ce am scris. Sincer. Îmi place ce a ieşit şi îmi place folderul ăla cu zeci de fişiere Word prin care zac rătăcite alte zeci de rânduri. Am scris ce-am simţit şi-am simţit frumos… asta simt. 🙂

Ies un pic pe-afară acum. Mi-am luminat ziua.

A, în caz că vrei să vezi despre ce tot îndrug aici… ăsta e linkul: https://www.agonia.ro/index.php/author/0011099/Claudiu_Constantin. Frunzăreşte, îţi poţi da şi cu părerea.

Updated: